Nouă nu ne place să ne rugăm, ne irită, ne enervează, şi în mintea noastră sună cuvinte cam de felul: „Mântuitorul a spus să nu ne rugăm mult ca păgânii, dar ăştia au făcut acatistiere de 2 kg! Să citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, înseamnă că am trecut de jumătate, acuş termin!” Suntem făţarnici în faţa lui Dumnezeu! Înţelegeţi?
Este o mare treabă să ai curajul de a recunoaşte tu, nu în faţa oamenilor, ci chiar în faţa lui Dumnezeu, să recunoşti că tu n-ai chef să citeşti acatistul [nu să fugi de Dumnezeu de ruşine]. Este un mare lucru, este o biruinţă, este o înfrângere a omului vechi, este începutul smereniei, căci îţi dai seama că, chiar aşa cum eşti tu, Dumnezeu te asistă şi nu doar te asistă, ci chiar atunci, când vei cădea şi vei recunoaşte, şi vei spune: „Doamne, nu îmi place mie acatistul acesta, ajută-mă, nu prea pot să mă rog, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” va veni la tine.
Avem o grămadă de cazuri [în Scriptură] care toate ne învaţă să credem anume astfel în Dumnezeu. Dar noi suntem politicoşi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine dacă eu, de exemplu, în locul acatistului voi citi o catismă din Psaltire sau voi spune „Tatăl nostru”, aşa, cu credinţă, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis să spun „Tatăl nostru”, iaca, eu îl spun, am nădejde, că Tu ai zis”. Să vedeţi că atunci avem mai multă linişte! Şi tot ce facem, să-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu pururea. Ce înseamnă asta? Vedeţi cum sunt construite rugăciunile Părinţilor: „Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci primeşte-mă”. Şantaj! „Tu ai zis să ne rugăm aşa, deci, primeşte rugăciunea noastră”.
Şi [aşa] începem a-L trăi pe Dumnezeu cel viu! Aşa se lăudau evreii în faţa noroadelor, că ei cred în Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, deşi noi ştim foarte bine din cursurile de teologie că noi credem aşa, „ne rugăm în Duh şi-n adevăr”, totuşi, ne izbim de o grămadă de formalităţi şi rămânem în ele, nu avem curaj să fim sinceri, nu avem curaj să începem odată, noi nu începem a trăi! Noi încă n-am înţeles de ce Dumnezeu este viu!…
Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surojului şi i se plânge: „Vlădică, citesc acatiste în fiecare seară, canoane, nici o bucurie n-am, mă irită, nu ştiu ce să mai fac, pentru că nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am”. Şi atunci vlădica îi spune: „Ştii ceva, încearcă, du-te acasă, pune-te în faţa icoanei şi taci. Şi încearcă să auzi, să asculţi ce-ţi va spune ţie Dumnezeu, pentru că tu, pălăvrăgind atâta, nu-L laşi să-ţi vorbească şi El”. Şi s-a dus şi a făcut aşa femeia, şi a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parcă atât de puţin, atât de simplu! Şi învăţăturile astea despre rugăciune şi despre întâlnirea cu Dumnezeu le găsim la toţi Părinţii care au scris despre rugăciune. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: nu citi rugăciuni lungi dimineaţa şi seara, mai bine citeşte rugăciuni scurte de mai multe ori pe zi.
La Sfântul… n-are importanţă… la Duhul Sfânt [că Sfinţii sunt locaşe ale Duhului Sfânt] vine un frate şi îi prezintă o mare descoperire, pe care a avut-o în materie de rugăciune, pentru că a fost în oraş şi a auzit tropare cântându-se. La care Sfântul îi spune: „Oare Antonie o fi ştiut tropare? Oare avva Amon o fi ştiut tropare, că ei opreau soarele de pe cer cu câteva cuvinte”.
Deci, mai bună este întâlnirea sinceră, după care poţi să adaugi rugăciuni câte vrei, după care este firească setea de rugăciune încât rămâi aşa, ca Sfântul Arsenie, cu soarele la spate când răsare şi [când termini] îţi apune în faţă. Acum, într-o măsură mai mare sau mai mică, tu ai dragostea şi chemare spre rugăciunea asta, pentru că Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici încep restul virtuţilor, de aici începe viaţa în Hristos. Ştiţi de ce? Pentru că dacă noi n-am avut încredinţarea că Dumnezeu este viu, că este cu noi şi pentru noi, noi n-avem nici un motiv să facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică este propovăduirea noastră”.
Dar noi, dacă nu am avut această încredinţare că Hristos a înviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o grămadă de păcate, după care venim şi reproşăm, aşa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, că nu se pot face în ziua de astăzi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii născuţi aşa, predestinaţi pentru mântuire.
Care este jertfa pe care Dumnezeu o dorește din partea unui tânăr?
„Duhul umilit, inima înfrântă și smerită“, nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o dorește?… Să înceapă odată!“
Ieromonah Savatie Baştovoi
Conferinta In ce trebuie sa creada un tanar astazi
Bucuresti. 2 aprilie, 2002
