„În realitate, bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevărat: pe Mântuitorul Hristos, pentru că El l-a izbăvit de cel mai mare dușman al său: moartea.” (Sfântul Iustin Popovici)
În Duminica a XXII-a după Cincizecime, numeroși creștini s-au adunat la Mănăstirea Suruceni pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie, oficiată de slujitorii așezământului monahal.
Evanghelia acestei Dumnici ne arată încă o dată cum, în atingere de Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. Ne pregătește pe toți, duhovnicește, ca să înțelegem că Acela Care a înviat-o pe fiica lui Iair ne va învia și pe noi, că El este Dumnezeu adevărat, Cel prin Care toate s-au făcut, Cel Care a venit nu ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea, ca să scoată pe om din moarte la Viață.
„Tragedia vremurilor noastre stă în absenţa aproape desăvârşită a conştiinţei că există două împărăţii, cea vremelnică şi cea veşnică. Vrem să construim împărăţia Cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veşnicie. Invierea e un mit. Dumnezeu a murit…. astăzi umanitatea luată ca întreg nu a fost educată în creştinism şi continuă să se târască ducând o existenţă aproape animalică. Refuzând să accepte pe Hristos ca Omul Cel Veşnic şi, încă şi mai important, drept Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru – indiferent ce formă ia acest refuz şi indiferent sub ce pretext – pierdem lumina vieţii veşnice”, spunea arhim. Sofronie Saharov.
Învierea fiicei lui Iair este, în fapt, icoană a învierii noastre în slava lui Hristos Cel Înviat. O lecție pentru noi toți cei care uităm să-L chemăm pe Dumnezeul slavei pentru vindecarea și învierea sufletelor noastre.
„Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El. E greu de mulţumit pentru că El a plănuit ceva foarte măreţ pentru noi şi vrea să ne dăruiască totul; dar cum poate El să ne încredinţeze tot cerul, toată veşnicia, mai înainte de a fi puşi la încercare?” – se întreabă arhim. Zaharia Zaharou. Și tot el ne vorbește despre faptul că petrecerea noastră pe pământ este vremea care ne-a fost hărăzită pentru a ne învăța să murim: „Toate strădaniile noastre de a învăţa cum să ne rugăm, cum să ne smerim, cum să ne încredem, nu în noi înşine, ci în Dumnezeul cel Viu, nu au decât un singur scop: şi anume să ne pregătească pentru ziua cea mare în care vom muri. Singurul lucru care ne va ajuta atunci va fi atitudinea duhovnicească pe care am cultivat-o de-a lungul vieţii, aceea de a nu ne încrede în noi înşine, ci doar în Hristos, Cel Ce a murit şi a înviat, şi Care de aceea poate să învie morţii, căci „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9).”
În cuvântul de învățătură rostit la finalul Sfintei Liturghii, părintele Mihail Costandache a vorbit despre importanța credinței în viața omului. „Cine are credință adevărată în Dumnezeu, are întotdeauna pace, liniște și bucurie. Are și mângâiere, chiar și atunci când se află în necazuri. Frica, îndoiala sunt semne ale necredinței. Neliniștea duhovnicească pentru orice ni s-ar întâmpla e semn că n-avem credință lucrătoare. Să crezi atunci când nimeni nu mai crede, să speri, când nimeni nu mai are speranță și să ai curaj să continui este un dar, darul cel mare al credinței”, – a menționat părintele.
sursa http://manastireasuruceni.md/
