Despărțindu-ne pentru puțină vreme de zbuciumul acestei lumi și vieți neliniștite și poposind la Sfânta Mânăstire Curchi în aceste seri pline de nevoință și viață duhovnicească, fără mari eforturi sau încercări, descoperim sensul existenței noastre, amintiri, pe care odată ce le trăiești, nu le poți da uitării atât de ușor.
Aceste seri primăvăratice, unice și pline de farmec dumnezeiesc din perioada primei săptămâni a Postului Mare, acest tablou al întregii creații dumnezeiești plin de prezența Parusiei, ce apare pictat la întâlnirea dintre zi și noapte, ne aduce în minte, fără să vrem, cuvintele Psalmistului David: „Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate’ntru înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmul 103,24).
Dacă atât de minunate și de nedescris ne par nouă aceste locuri și trăiri lăuntrice, oare cu cât mai fericit și mai frumos trebuie să fie în Locașul cel Ceresc? Pentru că Dumnezeu este dincolo de aceste realități pe care le percepem noi aici pe pământ.
Urcând treptele mănăstirii, urcăm totodată pe treptele urcușului duhovnicesc al pocăinţei (metanoia), umilinței, răbdării și nădejdii, care culminează în dragoste – urcuș ce marchează o întoarcere, o revenire acasă, o întâlnire personală cu Domnul și Stăpânul nostru, Mult Milostivul Hristos.
Descoperim în amurgul serii monumentala catedrală a Născătoarei de Dumnezeu din mijlocul curții mănăstirii Curchi, cea care face și noaptea să pară mai strălucitoare, stând drept mărturie a unirii fericite dintre Creator și creație în Hristos și păstrând veșnică amintirea Lui, vestindu-ne neobosită în fiecare dimineață zorii Învierii și ai Vieții Veșnice.
Mănăstirea Curchi, numită pe bună dreptate „Grădina Maicii Domnului din codrii Orheiului”, nu e altceva decât acea tindă a raiului sau mai bine zis „școală de sfinți” în care se învață blândețea, smerenia şi recunoștința față de Făcătorul nostru, Cel ce cunoaște toate tainele noastre, și numai El poate „întări pe piatra poruncilor Lui inimile noastre care se clatină” (Canonul cel Mare). În măreția imnelor Sfântului Andrei Criteanul ne înecăm dorul după Dumnezeu și ne stingem setea de veșnicie.
Aflându-ne în mijlocul trăirii monahilor, acea atmosferă celestă de rugăciune fierbinte pe care ne-o creează atât cântarea dulce de seară, cât și lumina lină și vie a candelelor care ne încălzesc și luminează sufletele, ne îndeamnă inima la veghere și ne mângâie atât de dulce și cald cum nu o poate face altceva din cele câte există în această lume.
Cu atât mai mult simțim astăzi această mângâiere sufletească în Sfintele noastre Biserici și Mănăstiri, deoarece tot mai frecvent întâlnim zilnic multă lume tristă, căzută în păcate și plină de necazuri și nenorociri.
Astăzi, mai mult ca altădată sunt actuale cuvintele Sfântului Andrei Criteanul, care îl prezintă pe om drept „propriul său idol”, în canonul său memorabil de pocăinţă.
În această atmosferă plină de rugăciune și pocăință adevărată avem impresia că Dumnezeu e mai aproape și e de ajuns doar să strigăm din inimă, să ne mărturisim și să ne pocăim sincer, și El ne va primi, așa cum l-a primit pe fiul risipitor sau pe femeia desfrânată.
Mântuitorul Hristos, Judecătorul cel Drept, ne va judeca pe toți, atât faptele și cugetele noastre, cât și „inimile şi rărunchii”, răsplătind pe fiecare după faptele lui.
Ne rugăm Maicii Domnului, Mireasa cea neispitită de nuntă, Acoperemântul, Scăparea și Ocrotitoarea noastră a credincioșilor, să ne călăuzească pașii noștri în calea mântuirii și să ne spele de toată necurăția prin sfintele Ei rugăciuni și pentru rugăciunile și mijlocirile Cuvioșilor Părinți din toată lumea, cei ce au lăsat toate în această viață și au ales calea cea strâmtă și cu chinuri, luându-și crucea și urmând pe Hristos, Mirele Bisericii.
A consemnat: Serghei Crudu, teolog
