Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în îngeri şi în sfinţi. Serafimii au câte şase aripi: cu două îşi acoperă faţa, cu două picioarele, iar cu două zboară în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (vezi Isaia 6, 2-3). Aşadar, ei zboară numai cu două aripi, aducând slavă Domnului, iar celelalte patru le acoperă goliciunea, adică firea lor zidită, vădindu-le smerenia înaintea lui Dumnezeu. Ei ştiu că, fiind făptură, existenţa lor are un început şi că numai Dumnezeu este fără de început. Cele patru aripi ale smereniei dau putere celorlalte două cu care ei Îl slăvesc neîncetat pe Făcătorul lor. Astfel lucrează taina smereniei în rândul îngerilor. Fără smerenie, nici om, nici înger nu poate sta înaintea Feţei Atotputernicului Dumnezeu, a Cărui smerenie veşnică este de necuprins.
Smerenia lui Hristos ne deschide calea către marea virtute a iubirii, iar omul este purtat spre ea de Duhul Sfânt, asemeni unui roib mânat de Însuşi Dumnezeu. Însă iubirea nu-şi poate păstra strălucirea, nici prospeţimea şi nici buna mireasmă, dacă nu este dreasă cu sarea smereniei, căci Domnul Îşi descoperă tainele Sale numai celor cu adevăraţi smeriţi.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 395)
