Se numeşte Sharon. O femeie frumoasă, dar fără noroc. Am cunoscut-o când a fost diagnosticată cu cancer la sân. Din păcate, o formă de cancer foarte agresivă. Cancerul a apărut într-o perioadă foarte grea din viaţă. Sharon tocmai fusese părăsită de partenerul de viaţă.
Vestea că partenerul a dispărut a lovit-o din plin, ca un tren în plină viteză, fără semne prevestitoare. Într-o zi, s-a întors acasă de la serviciu şi a găsit casa goală. Dulapurile cu uşile date de perete aveau numai hainele ei, partea lui fiind goală şi răvăşită. Baia fără spumă şi maşina de ras, fără after shave-ul binecunoscut, doar cu periuţa lui de dinţi, folosită, patată cu alb, lăsată în urmă ca ceva nedemn. Sharon s-a aşezat pe marginea căzii şi şi-a tras sufletul. S-a hotărât să nu îl caute. Să îl uite. Ca şi cum nici nu ar fi existat.
Uşor de spus, greu de făcut. Cheltuielile care înainte erau împărţite la doi, acum erau toate ale ei – casa, întreţinerea, maşina etc. Dar Sharon s-a întărit şi a mai luat o slujbă, după-amiază. Acum nu era timpul de stat la tihnă. Sharon trebuia să câştige bani şi să economisească. Pentru că Sharon era însărcinată.
Sarcina a venit ca o binecuvântare pentru Sharon, dar nu şi pentru partenerul ei. În sinea ei, Sharon ştia că sarcina a fost motivul cel mai important în disparitia lui fără explicaţii. Ea şi-a dorit sarcina mai mult ca orice. Când şi-a dat seama că este însărcinată a ţinut vestea în secret cât de mult s-a putut. Dar, la un moment dat, sarcina a devenit vizibilă. El s-a uitat drept în ochii ei şi a întrebat-o. Ea a dat încet din cap, „da, e un copil”. Perioadele de linişte dintre cei doi, fiecare cu gândurile lui, au devenit din ce în ce mai lungi şi mai dureroase, apoi din ce în ce mai puţin dureroase, apoi au devenit ceva obişnuit.
Când el a dispărut, Sharon a simtit ca un pumn în piept. Nu s-a aşteptat să dispară fără o vorbă, fără o explicaţie, fără un „la revedere”. Fără o adresă unde să poată fi găsit. Sharon era sigură că şi numărul de telefon şi l-a schimbat. Nici nu l-a căutat. S-a hotărât să ia viaţa de coarne singură, ca o femeie puternică. Că doar nu era ea nici prima, nici ultima femeie însărcinată care să fie părăsită de bărbat!
Deci Sharon a luat viaţa de coarne. Nu a avut prea mult timp pentru ea. Între două slujbe, casă, cumpărături, planuri pentru copil, zugravitul camerei pentru bebeluş, abia avea timp să îşi tagă sufletul. A simţit ea o boabă în sânul drept, dar nu i-a dat atenţie. A crezut că e parte din modifcarile obişnuite din sarcină. Că e ceva normal. Dar boaba a tot crescut. Întâi a fost cât o boabă de mazăre, apoi de fasole. Apoi partea sânului s-a întărit. Sânul s-a umflat şi pielea a devenit roşiatică tare, cu porii deschişi, ca o coajă de portocală. Şi-a dat seama că nu e ceva normal pentru sarcină, pentru că numai sânul drept era umflat. Sânul stâng era normal.
A mers la obstetrician. Şi a început vârtejul diagnosticului de cancer. Ultrasunet, biopsie, vestea ca un trăsnet. Apoi a venit la mine, la oncolog.
Sharon era ultima pacientă din ziua respectivă. Am putut să stau de vorbă cu ea o grămadă, să stau peste program, fără presiunea altor pacienţi. După perioada iniţială de tatonare, de insecuritate, Sharon s-a deschis. Mi-a spus totul. Şi mi-a spus că pentru ea copilul nenăscut este cel mai important, mai important decât tratamentul pentru cancer, mai important decât viaţa ei. PUNCT! Şi s-a uitat la mine ca un animal hăituit şi înverşunat.
Am înţeles imediat că înainte să vina la mine, prietenii şi familia au încercat să o convingă să întrerupa sarcina şi să îşi trateze cancerul. Au încercat cu o insistenţă pe care şi-au justificat-o prin dragoste. Dar insistenţa a reuşit doar să o împingă pe Sharon spre o înverşunare aproape sălbatică.
Deci Sharon, pe lângă stresul diangosticului, pe lângă stresul sarcinii, pe lângă stresul vieţii singure, pe lângă stresul lipsei tatălui, avea şi stresul familiei şi al celor dragi care erau convinşi că ei ştiu ce e cel mai bine pentru Sharon. Întreruperea sarcinii. Am luat-o de mână. I-am spus că eu sunt acolo să o ajut şi să o ascult, nu să îi impun vreo măsura medicală. Încet, încet am trecut în revistă toate posibilităţile de tratament.
Sharon a înţeles că boala ei era un cancer foarte agresiv, numit inflamator, care necesită urgent chimioterapie. Dar chimioterapia ar fi putut ucide copilul nenăscut. Sharon a spus clar NU. Nu a vrut niciun risc pentru copil. Sharon a refuzat clar orice formă de tratament înainte de naştere. A refuzat şi intervenţia chirurgicală de teama că anestezia ar putea dăuna copilului nenăscut.
Am decis amândoi să aşteptăm cele câteva săptămâni până la termen fără niciun tratament. Nu am putut nici să facem teste de imagistică, radiografii sau CT, pentru a evita orice expunere la radiaţie a copilului nenăscut. Sarcina şi cancerul au crescut în paralel. În următoarele săptămâni, copilul nenăscut s-a dezvoltat frumos, normal, iar cancerul s-a dezvoltat urât, cum şi era de aşteptat.
De fiecare dată când o vedeam pe Sharon în cabinet, mi se strângea inimă. Mă aşteptăm la evoluţia cancerului, dar speram din tot sufletul la ceva minune, la ceva care să încetinească această boală agresivă. Nu a fost aşa. În ziua când am simţit ganglionul din subsuoara dreaptă parcă s-a crăpat pământul sub mine. „Sharon, cancerul a prins cel puţin un ganglion. Sigur nu vrei să intervin?”. „NU NU NU!!!”
Când am ajuns în sfârşit cu sarcina la termen, sânul era aproape în totalitate prins de cancer, iar în subsuoara dreaptă puteam palpa fără dificultate un ganglion clar prins de cancer. Într-o dimineaţă caldă Sharon a născut un băieţel superb, sănătos, gălăgios, plângăcios, cu o gură mare cât toată bucuria omenească. Sharon strălucea, mamă frumoasă, mamă victorioasă, mamă fericită. L-a botezat Joey.
Apoi a început din nou vârtejul cancerului. Când am negociat cu Sharon să aşteptăm fără intervenţie naşterea, mi-a promis că după aceea va accepta un tratament agresiv. Numai aşa mai avea o şansă de vindecare. După naştere au urmat inserţia cateterului port, chimioterapia agresivă, operaţia, radiaţia, apoi tumora testând pozitiv pentru Her2neu, un an de infuzii cu un agent anticancer numit Herceptin. Şi terapie hormonală. Ca parte a tratamentului hormonal Sharon şi-a scos ovarele. Deci copilutul a fost primul şi ultimul.
Anii au trecut. Sharon este vindecată. O văd o dată la şase luni la vizita de rutină. Zilele trecute a venit ca de obicei la vizită. După ce am terminat, după ce am confirmat încă o dată dispariţia cancerului, Sharon mi-a spus că are o surpriză. A ieşit o clipă şi s-a întors cu un baiatel cu ghiozdan. De fapt un rucsacel în spate, dar mie îmi place să îi spun ghiozdan. „Joey, mergi la şcoală?”, „Da, clasa întâi!!!”. L-am felicitat şi l-am luat în braţe, mic, pui de om.
M-am uitat la Sharon: „Joey habar nu are, nu?”. „Da, nu ştie nimic. Şi nu vreau să afle vreodată!”. Sharon a plecat din cabinet fericită, zâmbind, cu Joey fără griji sărind într-un picior până la maşina parcată în faţă. I-am urmărit pe geam. Şi am avut lacrimi în ochi. Sharon, o femeie frumoasă, dar fără noroc. Oare fără noroc? Ce este, de fapt, norocul?
sursa culturavietii.ro
