Nu am fost unul dintre cei din apropierea imediată a părintelui. Experienţele mele personale directe au fost puţine. Aş dori să evoc două dintre acestea, cu două cuvinte ale părintelui, transmise parcă sub o inspiraţie instantanee a Duhului, dar desigur aşezate în el în urma unei îndelungi experieri în prietenie cu Hristos. Prima vine de la începutul anilor ‘80. Soţia mea lucra vara la ONT, undeva pe litoral. La un moment dat mi-a telefonat, spunându-mi că vor trece prin Bucureşti o pereche de canadieni, oameni cu preocupări artistice, iubitori de artă bună. Aceştia aveau un răgaz de o după-amiază până la plecarea spre casă şi mă ruga să-i însoţesc ca să le arăt câte ceva din Bucureşti. I-am dus mai ales pe la biserici vechi, între ele şi la Mănăstirea „Sfântul Antim“. Am nimerit la terminarea Vecerniei, spre seară, pe la 5-6. Era o zi de lucru obişnuită, cu mai puţină lume în biserică. Părintele primea pomelnice şi dădea poveţe câtorva credincioşi din uşa din stânga altarului. Eu am înaintat cu cei doi oaspeţi, ca să le arăt icoanele, în special pe cea cu Rugul Aprins, atât de specială şi de încărcată cu istorie. Părintele, terminându-şi toate solicitările, a ieşit ca să treacă spre chilie. Cum se cuvine, după rânduială, i-am pus metanie, i-am cerut binecuvântare şi i-am sărutat dreapta. Apoi i-am prezentat pe cei doi străini, spunându-i că sunt credincioşi şi interesaţi de cele ale credinţei, dar că sunt catolici, pentru că aşa s-au născut ei şi n-au prea avut cum să cunoască cele ale Ortodoxiei, dintre care câteva încerc să le arăt eu acum. „Ei“, a oftat părintele, şi o umbră de tristeţe i-a înnorat chipul. „Dacă ţi-a dat Dumnezeu minte, nu mai ai nici o scuză că nu alegi dreapta credinţă!“ A spus-o în limba română, mai mult pentru mine, care încercam oarecum să motivez necunoaşterea celor doi întru ale dreptei credinţe. Nu mai ţin minte dacă am tradus sau nu spusa părintelui şi, dacă da, care a fost reacţia celor doi oaspeţi. Erau, de altminteri, oameni extrem de cumsecade.
Rămâne învăţătura. Ea ar fi aceea că pentru oameni cu un anumit nivel intelectual (care este, în fond, un dar al lui Dumnezeu!) orice neglijenţă sau abatere în discernerea şi alegerea căii dreptei credinţe este vinovată. Naşterea într-o credinţă (religie) nu înseamnă dispensarea de o alegere asumată a ei după o judecată în ceea ce priveşte gradul ei de concordanţă cu Adevărul revelat. Normal ar fi ca omul cu învăţătură de carte şi preocupat de problema legăturii sale cu Dumnezeu să ajungă să aleagă şi să trăiască în dreaptă credinţă şi dreaptă slăvire. Un lucru spus fără patimă, dar atât de limpede într-o epocă în care se cultivă tot mai asiduu relativismul şi sincretismul, în ultimă instanţă o confuzie a valorilor, inclusiv a celor religioase. Şi încă, adevărat este: oricât de apropiaţi şi de dragi ne-ar fi unii oameni de treabă aparţinând unor spaţii de credinţă mai mult sau mai puţin abătute de la Cale, Adevăr şi Viaţă, o geană de tristeţe face ca bucuria însoţirii cu ei să fie adumbrită.
A doua vine de prin a doua jumătate a anilor 1990, când am vrut să-i iau un interviu sau poate să-l invit la o emisiune la radio. M-am strecurat printre alţi credincioşi, cei mai mulţi veniţi să se spovedească şi să ceară diverse rugăciuni, pe culoarul din faţa chiliei sale. I-am spus maicii care se ocupa ca toate să fie în rânduială cine sunt şi ce vreau. La un moment dat am fost introdus în chilia părintelui. Acesta mi-a ascultat rugămintea, dar m-a refuzat pe cât de blând, pe atât de categoric. Până astăzi păstrez credinţa că pe undeva a făcut-o pentru păcatele mele, pe care le străvedea, cu toate că nu mă spovedisem niciodată la el... Dar altceva este important de la această întâlnire. Tot încercând să-l conving, i-am spus că printre alte teme pe care aş dori să le abordăm ar fi şi aceea a sfinţeniei. Atunci a murmurat, aproape fără voie, parcă jumătate pentru el, jumătate pentru mine: „Noi am vrea totdeauna ca celălalt să fie sfânt...“ Mi se pare un cuvânt la fel de puternic şi la fel de greu ca acela al Sfântului Siluan de la Muntele Athos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“ Luat în sens simplu, a dori ca celălalt să fie sfânt nu poate fi decât o dorinţă generoasă, de bine, un lucru pozitiv. Din cuvintele părintelui Sofian răzbea însă o evidentă mustrare. Gândul lui exprima faptul că noi aşteptăm de la altul efortul ascetic întru sfinţenie, noi mărginindu-ne să ne dedulcim, mai mult sau mai puţin decent, cu cele ale plăcerilor lumeşti, sperând totodată într-o răsfrângere neabătută şi asupra noastră a sfinţeniei celui care a obţinut-o cu multă şi aspră lucrare duhovnicească. Că ne-ar plăcea să aflăm un drum călduţ spre sfinţenie, fără eforturi ascetice deosebite, pe care le-am dori compensate prin împliniri deştepte sau izbutiri artistice. Acest lucru este de detectat îndeosebi la mulţi dintre intelectualii cu preocupări creştine certe, dar cu o străduinţă ascetică aproximativă.
Fericiţi acei care au stat în preajma părintelui Sofian şi au ştiut să se folosească, nu sufocându-i răbdarea şi risipindu-i timpul cu fleacuri nesfârşite, ci ascultând vocea lui Dumnezeu grăind limpede prin el şi răspunzând îndemnului ei!
Fericiţi şi aceia care, plecând la Domnul, rămân vii, parcă tot mai vii, lângă noi, în Biserică, spre însoţire întăritoare şi izbăvitoare!
Fericit dragul lui Dumnezeu şi dragul nostru părinte Sofian!
