Orice căsătorie dintre un bărbat și o femeie, întărită civil și consfințită prin Taina Cununiei, este destinată să dureze pe parcursul întregii vieți, Biserica respectând trăinicia căsătoriei și a familiei, potrivit învățăturii căreia aceasta este indisolubilă: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). În mod firesc, această legătură încetează doar prin moartea fizică sau decesul unuia dintre soți; în această situație, cel rămas în viață este declarat liber de orice obligație conjugală și se poate recăsători.
Motivele de divorț admise de legile de stat și cele admise de legile bisericești s-au deosebit și se deosebesc, și ca număr, și ca greutate. Privitor la divorț, legislația civilă are în vedere doar aspectele ce țin de sănătate și de prejudiciul adus societății de o persoană care nu se încadrează în normele de viețuire publică.
Deși în Noul Testament divorțul a fost admis pentru un singur motiv, și anume „adulterul” (Matei 19, 9), Biserica, pentru îndeplinirea misiunii sale de a conduce pe calea mântuirii pe credincioșii săi, a admis pronunțarea divorțului pentru mai multe categorii de motive, ale căror efecte sunt asimilate cu moartea fizică: moartea religioasă, prin trecerea unui soț la păgânism, moartea morală, moartea fizică parțială și moartea civilă prin condamnarea la închisoare pe viață sau la moarte.
Divorțul provoacă mai multe efecte, și anume: prin divorț se dezleagă legătura de Taină dintre persoanele care au fost căsătorite; dacă în practica veche a Bisericii existau unele restricții cu privire la dreptul celor divorțați de a se căsători cu alte persoane, în practica actuală restricțiile s-au diminuat; divorțul mai produce și dreptul soților divorțați de a se recăsători între ei, practică prin care Biserica administrează celor doi slujba celei de-a doua nunți, având caracterul tot de Taină, deși componența slujbei are un conținut penitențial; un alt efect nefast al divorțului este acela că, deși copiii revin soțului nevinovat, totuși ei sunt cei mai afectați și mai nefericiți de această situație.
În viața bisericească, pronunțarea divorțului a intrat în competența instanțelor eparhiale și mitropolitane, luând forme diferite în funcție de contextul istoric în care s-au aflat. În Biserica noastră, instanțele bisericești numite „dicasterii” aveau în competență analiza, judecarea și pronunțarea în toate chestiunile civile, inclusiv în cele matrimoniale. Desfacerea legăturii de Taină sau divorțul bisericesc se pronunța prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza unei cereri însoțite de actul prin care se face dovada obținerii divorțului civil. În cultul ortodox a existat o rânduială specială prin care se pronunța divorțul religios, rânduială la care s-a renunțat în timp, deoarece s-a spus că Biserica se roagă pentru înălțarea unui edificiu, nu pentru dărâmarea lui. Divorțul religios vine să constate o stare deja existentă, și anume aceea că cei doi parteneri, ca urmare a cauzelor care au determinat răcirea și dispariția dragostei dintre ei, sunt deja despărțiți, episcopul nefăcând altceva decât să ia act de acest lucru.
Lumea s-a obișnuit și vede că este suficient numai acel divorț civil, neglijând cu desăvârșire divorțul religios, contractând căsătorii, după divorțul civil, și solicitând oficierea slujbei Sfintei Cununii, fără să aibă o prealabilă desfacere religioasă a primei cununii. Acest lucru este important de împlinit deoarece, în cazul în care aceștia vor să se căsătorească cu parteneri care nu au mai fost cununați, atunci se oficiază Cununia întâi și e bine ca Biserica să dețină o evidență în acest sens, pentru a putea fi ferită de greșeala de săvârși cununii care nu sunt îngăduite sau permise.
Totuși, unirea completă dintre soți, întărită și sfințită de Dumnezeu prin Taina Nunții, trebuie să rămână trainică și statornică, pe tot parcursul vieții. Supărările, nepotrivirile trecătoare sau alte pricini mărunte, care pot perturba din când în când liniștea și pacea căminului familial, nu constituie motive pentru desfacerea căsniciilor.
(Pr. Prof. Costel Bulgaru, Sfânta Taină a Cununiei, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2011, pp. 115-124)
