Pe pământul mult pătimitor al Basarabiei, acolo unde „s-a băut apă de lacrimi”, așa cum, cu durere, spunea poetul Grigore Vieru, glasul clopotelor nu a mai putut fi auzit timp de o jumătate de veac, multe biserici și mânăstiri fiind distruse, închise sau transformate în depozite, grajduri, cazărmi sau cluburi de dans. Dacă până la ocupația sovietică din 1940, în Basarabia existau 1.100 de biserici și peste 25 de mânăstiri, în 1988 mai funcționau doar 190 de biserici și o singură mânăstire. În pofida prigoanei ateiste acerbe, basarabenii nu L-au alungat pe Hristos din inimile lor, iar atunci când puterea întunericului a căzut, focul credinței s-a aprins cu putere, în câțiva ani fiind redeschise, restaurate sau construite din nou sute de biserici.
În acea vreme, nu departe de Chișinău, în satul Sireți – sat ce își trage numele din timpul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, ai cărui oșteni au venit aici de pe malul Siretului pentru a apăra hotarul de hoardele păgâne –, un devotat slujitor al lui Hristos, părintele Porfirie Dobre, începea, împreună cu o mână de vrednici călugări, construirea unei mânăstiri, sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul. Greutățile și piedicile au fost mari, dar toate au fost biruite prin rugăciune, osteneală și râvnă, iar jertfa lor a dat roade: o frumoasă biserică albă în stil romanic, o altă biserică ce trimite cu gândul la Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș, două paraclise, chilii, trapeză – un adevărat ansamblu monastic, ceea ce face ca acest loc să mai fie numit și „micul Athos” al Moldovei de peste Prut.
Într-o frumoasă zi de iunie, printre colinele înverzite ale blândei Basarabii, am ajuns și noi în această minunată oază de liniște și de rugăciune, plină de buna mireasmă pe care o răspândesc multele sfinte moaște adăpostite aici. Deși treburile și ascultările în mânăstire sunt multe, am fost întâmpinați cu multă dragoste și bucurie de părintelearhimandrit Porfirie Dobre, acum starețul mânăstirii, și de părintele arhimandrit Natanael Prisăcaru, secretar și econom al așezământului. Cu drag, părinții ne-au vorbit despre începuturile mânăstirii, despre oamenii locului, despre „lupta cea bună” pe care o avem de dus în vremurile de astăzi, și cu drag i-am ascultat și noi, primind în același timp cu recunoștință folositoarele sfaturi date de sfințiile lor.
Părinte stareț, cum a apărut această sfântă mânăstire în acest colț de Basarabie?
Să încep cu începutul, cum se spune. Eu sunt muntean de obârșie, m-am născut la Giurgiu, dar Domnul mi-a purtat pașii pe meleaguri basarabene. Sunt aici, în Basarabia, de 24 de ani. Mai întâi am fost paroh al bisericii din sat, deși eram călugăr, pentru că la vremea aceea, în anii ’90, nu erau preoți. Știți că în Basarabia, în anii de prigoană ateistă, au fost închise mai toate bisericile și mânăstirile… Și, cum vă spuneam, eram paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din satul Sireți – o biserică foarte veche, construită în 1780 și care a scăpat de furia bolșevică –, și aici erau trimiși toți preoții tineri pentru a învăța slujirea. Și pentru că în satul acesta, care avea atunci cam 5.000 de locuitori – acum sunt mulți plecați la muncă în străinătate –, era o singură biserică, m-am gândit că ar fi bine să fie aici o mânăstire. Așa a apărut ideea întemeierii unui așezământ monahal. Primăria ne-a dat un teren și ne-am pus pe treabă, împreună cu părintele Teodor, un părinte mai bătrân, care plecase de la Mânăstirea Curchi după ce aceasta fusese închisă, și cu părintele Natanael, care era atunci foarte tânăr și care a fost călugărit odată cu întemeierea mânăstirii, la 10 decembrie 1998. Apoi, în 1999, l-am cunoscut pe părintele Mihail Cazacu (născut în Basarabia, refugiat în România la invadarea Basarabiei de către armata sovietică, apoi stabilit în Canada, la Toronto, unde a fost slujitor la Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; fiu duhovnicesc al părintelui Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim din București, și el basarabean) și l-am rugat să ne ajute. El venea în fiecare vară la noi, apoi a rămas definitiv aici. Lucrările de construcție a bisericii mari, finalizate în 2006, au fost în totalitate susținute financiar de părintele Mihail. Părintele a trecut la Domnul în 2007 și mormântul său se află, după cum ați văzut, la intrarea în biserica mare, al cărei ctitor este.
Biserica cu hramurile Buna Vestire și Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Părinte arhimandrit, am văzut aici un adevărat complex monastic. Spuneți-ne, vă rugăm, din ce este alcătuit acest frumos ansamblu.
În componența mânăstirii se află biserica mare, cu hramurile Buna Vestire și Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț; paraclisul închinat Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul, cu care de altfel am început mânăstirea; Schitul Sfânta Ecaterina, construit pe terenul donat de o femeie de aici din sat, care acum este maica Teodora și despre care noi spunem că este „maica ce are mânăstire la ea acasă”, iar acum lucrăm la construirea unui paraclis închinat Sfinților Epictet și Astion, primii martiri creștini cunoscuți pe teritoriul Dobrogei.
Aveți și odoare de mare preț…
Da, avem moaște ale Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul, primite de la Mânăstirea Dragomirna, avem Cinstitul Cap al Sfintei Mucenițe Haritina, dăruit de Mitropolia de Durostor (Bulgaria), dar și părți din moaștele unor sfinți cunoscuți: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Gheorghe Purtătorul de Biruință, Sfântul Mercurie, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Nectarie de la Eghina, Sfântul Ghelasie de la Râmeț, Sfântul Zaheu Vameșul, Sfinții Epictet și Astion, Sfântul Serafim de Sarov… Păstrăm, din mila lui Dumnezeu, și o părticică din lemnul Sfintei Cruci. Avem și o copie veche a icoanei Maicii Domnului Prodromița, pe care am găsit-o în sat și pe care am restaurat-o, iar acum o avem expusă în biserică, credincioșii având mare evlavie la ea.
Părinte, simțiți ajutorul acestor sfinți?
Sigur că da. Ce ne-am face fără ajutorul lor, în special al Maicii Domnului și al Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul, ocrotitorul mânăstirii noastre? Să știți însă că un ajutor important îl simțim și de la părintele nostru Mihail Cazacu, pe care noi îl considerăm un sfânt. Când aveam doar moaștele Sfântului Iacob Persul, părintele Mihail ne spunea: „Peste câțiva ani o să aveți aici foarte multe sfinte moaște.” El știa… Și credincioșii spun că au mare ajutor de la părintele, mai ales cei care își doresc să aibă copii, pentru că părintele s-a rugat mult în timpul vieții – și se roagă și acum din Ceruri – pentru rodul pântecelui.
Cum sunt oamenii de aici, părinte stareț? Vin la biserică?
Da, vin. Bisericile sunt pline. Aici, în sat, așa cum vă spuneam, biserica nu a fost închisă în perioada comunistă, iar înaintea noastră a fost un părinte foarte bun, Ioan Daghi, care a știut să facă din această comunitate una unită. În satul vecin, însă, unde biserica a fost închisă, foarte puțină lume vine la sfintele slujbe. Deci situația este diferită de la sat la sat…
Am înțeles că în zonă activează multe secte și că, din păcate, mulți se leapădă de credința ortodoxă…
Așa este, dar nu în masă, așa cum se întâmpla în anii ’90. Atunci erau doar 200 de biserici în toată Basarabia (acum sunt 1.200), iar sectele începuseră o activitate foarte intensă și le făceau oamenilor tot felul de promisiuni: că le ară pământul, că le dau semințe, că îi ajută cu ce au nevoie… Și oamenii, fiind săraci, s-au lăsat păcăliți. Din fericire, la noi, aici, sunt doar câteva familii.
Biserica Ortodoxă Română are o activitate intensă în diaspora
Spuneați mai înainte că mulți de aici din sat sunt plecați în străinătate. Ce i-a determinat, părinte stareț?
Sărăcia. Nu au cu ce trăi. În România li s-a dat oamenilor pământul pe care l-au avut înainte de colectivizare, dar aici nu. Apoi, nici industrie nu este. Toată industria care a existat a fost peste Nistru, în
Transnistria. Și atunci ce să facă oamenii? Sunt nevoiți, sărmanii, să plece… E greu, este foarte greu…
Și, totuși, nu vi se pare că este o abandonare a credinței, a neamului?
Nu este, să știți. Și să vă spun de ce. Pentru că cei care nu mergeau aici la biserică, acolo, în străinătate, nemaiavând nici un sprijin, își aduc aminte de Dumnezeu și de Biserică și devin chiar trăitori. Iată, Biserica Ortodoxă Română are o activitate intensă în diaspora. Exodul acesta a dus Ortodoxia în Occident. Este un fenomen foarte îmbucurător, dar în același timp ne-am bucura dacă ei s-ar întoarce acasă în Republica Moldova…
Părinte stareț, sunteți aici de mai mult timp și cunoașteți foarte bine situația. Cum se raportează românii basarabeni la românii din Țară? Se poate vorbi de o simțire ca la 1918, când s-a înfăptuit Marea Unire?
Nu, nu. Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. A fost perioada sovietică, ce i-a otrăvit pe oameni cu antiromânismul. Și apoi, după ’90, au fost tot felul de acțiuni pentru dezbinarea românilor și acestea continuă și astăzi. Omul de aici a fost îndoctrinat atâția ani că este moldovean și dacă îi spui acum că e român, el nu înțelege. Sunt niște răni, răni adânci. Timpul va vindeca însă toate rănile acestea. Trebuie o vreme ca oamenii să se cunoască. Sunt foarte bune acum înfrățirile dintre sate, proiectele transfrontaliere
și alte asemenea acțiuni care îi apropie pe români. Dar, așa cum spuneam, trebuie să lăsăm timpul să cicatrizeze toate aceste răni adânci…
Este trist ceea ce ne spuneți, dar să nădăjduim că acest timp de care vorbiți nu va fi prea departe… Părinte Porfirie, sunteți aici o obște foarte mică, doar opt viețuitori, după câte ne-ați spus. Mai sunt tineri care aleg calea monahală?
Nu prea. Este o problemă acum cu monahismul. Și aici, și în Țară. Nu sunt doritori pentru viața monahală. În ’90, alta a fost situația, atunci au luat ființă multe mânăstiri. Acum situația este cam tristă. Secularismul și cei șapte ani de acasă, în care tinerii de astăzi nu au fost educați în spiritul credinței și al dragostei față de Dumnezeu, își spun astăzi cuvântul…
Pe dumneavoastră ce v-a determinat să alegeți calea monahală?
Eu, de când mă știu, am avut dragoste față de Biserică și mi-am dorit să fiu călugăr. Voiam să mă dăruiesc total Bisericii. Nu știam prea multe despre mânăstire, dar mai mergeam pe la Mânăstirea Cernica. Aveam acolo un părinte, părintele Casian – Dumnezeu să-l odihnească! –, și în vacanță mergeam acolo. După terminarea liceului, am făcut armata la Mangalia, iar sâmbăta și duminica, când aveam liber, mergeam la părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol. După aceea, când am terminat armata, am ținut legătura cu părintele, care mi-a zis să merg la Sihăstria, dar iată că am ajuns aici…
Părinte Natanael, sfinția voastră cum ați ajuns aici?
Eu sunt de la Cetatea Albă, din satul Vădeni-Moldova (Krutoiarovka), astăzi în Ucraina. În 1994, am venit la Chișinău, pentru a urma Facultatea de Contabilitate din cadrul Academiei de Studii Economice. Pe atunci nu aveam nici un fel de legături cu Biserica, nici eu și nici părinții mei, care erau oameni ai sistemului. Începând însă cu anul III, am început să merg la Biserică, pentru că aveam tot felul de întrebări care mă frământau adânc: despre viață, despre suflet, despre moarte. Și prima dată când am mers, am fost copleșit de predica părintelui Vasile Petrache de la Biserica Sfântul Nicolae, de lângă Universitatea de Medicină. Am mers și a doua oară, și a treia oară, și apoi din ce în ce mai des. Acolo m-am spovedit și m-am împărtășit pentru prima dată. Predicile părintelui Vasile m-au convins și au fost pentru mine o hrană de mare trebuință la momentul acela. Tot în vremea aceea, l-am cunoscut pe părintele stareț (Porfirie), care m-a invitat pe la Sireți. Părintele era atunci paroh la biserica din sat. I-am devenit apoi fiu duhovnicesc. În 1999, am terminat studiile de Economie, iar în 2000 am venit aici, la mânăstire.
Părinții cum au primit hotărârea dumneavoastră de a alege viața monahală?
Cu foarte multă reticență. Când m-am dus la casa părintească și m-au văzut în straiele de călugăr, tatăl meu, care a fost secretar de partid, m-a întâmpinat cu furie, zicându-mi: „Eu n-am crescut așa fecior cu așa porniri.” Mama m-a primit mai cu îngăduință, dar ei nu puteau să înțeleagă cum de am făcut o asemenea alegere. Mă trimiseseră la Chișinău să devin un om de afaceri, un om realizat, cum ziceau ei, și iată ce se alesese din mine. Vremea a mai trecut și s-au mai obișnuit. S-au apropiat puțin și de Biserică, dar sunt încă nostalgici după vremurile trecute, în special tata.
Experiența Bisericii este foarte bogată
Părinte Natanael, am înțeles că aveți mulți tineri printre fiii duhovnicești ai sfinției voastre. Cum îi vedeți pe tineri, în general?
Eu cred că tinerii se împart în două tabere, bine delimitate, să spun așa: tineri care sunt apropiați de Biserică și tineri care nu vor să știe de Dumnezeu. Însă faptul că sunt mulți tineri care vin cu familiile la Biserică, cu copiii la împărtășit, este un semn bun, deși astăzi toată lumea este pesimistă. Eu cred că turma aceasta mică, ce se adună în jurul Bisericii, va da roade. Spovedim tineri și am constatat că ei se raportează la Biserică mai serios decât credincioșii mai în vârstă. Tinerii sunt mai râvnitori, mai deschiși și de aceea eu sunt optimist.
Ce sfaturi le-ați da tinerilor, și nu numai, pentru vremurile de astăzi în care suntem asaltați de tot felul de ideologii?
Să aibă criterii de apreciere, să discearnă lucrurile, să le cântărească bine, să nu alerge după toate cele ce sclipesc. Experiența Bisericii este foarte bogată și vremurile de astăzi reprezintă o altă haină a vrăjmașului cu care creștinii trebuie să se lupte. Gândiți-vă ce s-a întâmplat în secolul trecut, când a venit comunismul! Câtă spălare pe creier era asupra tinerilor! Se simțea în atmosferă duhul de ură față de Biserică, față de tot ceea ce era după Dumnezeu, după cum spunea un scriitor rus, și toate acestea nu puteau să nu lase o greutate pe sufletele creștinilor de atunci. Dar cei care nu au cedat și nu s-au lepădat de credința lor au plecat dincolo biruitori. Și avem exemplul mărturisitorilor din închisorile comuniste. Ce pilde de toată înălțimea ne sunt acești mărturisitori! Acum vrăjmașul este mult mai perfid. Cu toată tehnologia aceasta de astăzi este foarte greu să apreciezi unde este vrăjmașul. Este grea această luptă, dar nu imposibil de dus. De aceea este important să le spunem tinerilor că Biserica ne dă direcția de viață, ne sprijină și este deschisă pentru oricine, nu este o instituție numai pentru bătrâni, cum spun unii, o instituție demodată, o instituție care inhibă. Dimpotrivă, Biserica dă adevăratul sens asupra vieții. Într-adevăr, trăim vremuri foarte tulburi. Însă noi, cei de astăzi, nu trebuie să ne punem probleme globale, ci trebuie să ne punem problema personală: cum suntem în raport cu Dumnezeu. Să ne punem noi la punct, cum zice părintele Arsenie Papacioc. Noi – ca monahi, dumneavoastră – ca mireni. Dacă eu, aici, la Sireți, unde sunt, am să-mi fac conștiincios treaba mea de preot și de călugăr, o să pot să ajut câțiva oameni. Dumneavoastră, la fel. Hristos ne-a spus: „Nu te teme, turmă mică!” (Luca 12, 32) Nu trebuie să ne panicăm, ci să ne facem datoria acolo unde suntem. Dacă o să ne facem datoria noastră de creștini, dacă ne vom propune să trăim autentic, asta ne va salva. În secolul trecut, când s-a cultivat păcatul acesta al hulei împotriva lui Dumnezeu, toți credeau că este Apocalipsa, dar vedeți că Biserica s-a ridicat tocmai când nimeni nu se mai aștepta. Și uitați ce roade a dat: biserici, mânăstiri! Acum lumea s-a lăsat din nou pe tânjeală și Dumnezeu va interveni. Cu bisturiul, cu fierul încins, cu ce va crede El, să scoată tot acest puroi care există în lumea de astăzi. Sfântul Luca al Crimeii, doctor fără-de-arginți și mărturisitor al credinței ortodoxe în vremea stăpânirii bolșevice din Rusia, spunea la un moment dat: „Nu mai pot suferi aceste carnavaluri hulitoare îndreptate împotriva lui Hristos, îmi sfâșie sufletul.” În ziua de astăzi, oare nu sunt carnavaluri hulitoare? Cu toate aceste păcate grave, cu drepturile minorităților sexuale, cu toate aceste grozăvii și urâciuni? Dar vă spun că Dumnezeu veghează asupra Bisericii Sale. Dumnezeu conduce lumea, diavolul este doar cu carnavalul…
De luat bine aminte…! Vă mulțumim, părinte stareț ! Vă mulțumim, părinte Natanael! Pentru căldura cu care ne-ați primit, pentru ospitalitate și pentru toate cuvintele de folos. V-am mai ruga, acum, la încheiere, un gând, un îndemn…
Părintele Porfirie: Să fim lucizi, să avem discernământ, să urmăm calea curată, calea lui Hristos!
Părintele Natanael: Să nu ne risipim cu „grija de multe”. Să avem în minte ceea ce ne spunea părintele Arsenie Papacioc: „Pune-te la punct întâi pe tine” și „Orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune.”
Interviu realizat de Flori Tiulea
sursa foto http://manastiri.md
