Despre criză, în Pateric

291

Momentele de criză nu sunt străine de istoria umanității. De fapt, fiecare dintre noi are experiența propriilor crize existențiale, adică experiența unor momente cruciale de cernere și de judecată. Uneori însă crizele au loc la nivelul întregii comunități și atunci suntem prinși și noi ca într-o menghină în vâltoarea evenimentelor. Dacă o zguduire personală nu are efecte asupra societății întregi, reciproca nu este valabilă. Suntem legați de toți ceilalți într-o rețea fină, dar foarte puternică, de ale cărei noduri nu suntem decât foarte rar conștienți pe deplin. În mijlocul unei epidemii ne înțelegem fragilitatea, dependența de cei din jur și de buna noastră funcționare ca un organism social. Realitatea din spatele acestei metafore devine palpabilă.

Momentele critice nu au ocolit nici bătrânii din deșertul egiptean. Probabil cea mai bună lecție despre cum poate fi gestionată o criză de către un creștin o găsim la avva Daniel. „Spuneau despre avva Daniel că atunci când au năvălit barbarii în Sketis, părinții fugeau care încotro. Bătrânul zice: «Dacă Dumnezeu nu are grijă de mine, pentru ce să trăiesc?» Și a trecut printre barbari fără ca aceștia să îl vadă. Atunci el își zice: «Iată, Dumnezeu a avut grijă de mine și nu am murit; fă și tu ce-i omenește și fugi ca părinții»”.

De ce această povestire este esențială în perioada pe care o traversăm? Pentru că ne arată un lucru fundamental: grija, măsurile de precauție nu exclud credința în Dumnezeu. Ba, aș zice eu, dimpotrivă. Și, ca de fiecare dată, justa măsura este esențială. Să privim apoftegma îndeaproape. Avva Daniel este un om care și-a dedicat întreaga viață lui Dumnezeu. A renunțat cu totul la lume și s-a aruncat, fără vreo plasă de si­guranță, în mâinile Domnului. În aceste condiții el pare îndreptățit să „forțeze” mâna lui Dumnezeu. Viața sa nu are sens în afara proniei. Și Dumnezeu, fidel celor care îi sunt credincioși, îl păzește pe avva Daniel, care trece nevătămat prin mijlocul barbarilor. Acesta este însă momentul în care bătrânul își vine în fire. Înțelege caracterul excepțional a ceea ce i s-a întâmplat și nu merge mai departe. Înțelege că viața unui creștin, până la nivelul gesturilor celor mai mici, cotidiene, înseamnă sinergie. Adică împreună-lucrare. Tu trebuie să faci tot ce poți, să pui în mișcare tot ce ai, iar Dumnezeu va suplini neputința și puținătatea ta. De tine depinde să te străduiești, cu conștiința nedesăvârșirii și micimii strădaniilor tale, iar Domnul vine în întâmpinarea ta. Imaginea cea mai bună a raportului dintre Dumnezeu și om este una agrară, așa ca multe dintre parabolele pe care le găsim în Scriptură. Atunci când omul cultivă un ogor, partea lui este să asigure semințelor cele mai bune condiții pentru a crește. Dar, chiar și așa, nu are niciodată siguranța că plantele vor ajunge să rodească. A face să crească și să rodească este lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu cultivi ogorul, știi (aproape) sigur că nimic nu vei culege. Când îl cultivi însă, te în­credințezi lucrării lui Dumnezeu cu inima deschisă. Când avva Daniel a refuzat să fugă asemenea celorlalți bătrâni, a fost asemenea unui țăran care a sperat să adune ceva fără a îngriji ogorul. Și Domnul a făcut o minune. Însă minunea cea mai mare a fost atunci când monahul a înțeles că trebuie să facă asemenea celorlalți, să își împlinească partea lui în smerenie.

Paul Siladi


Articole postate de același autor
1423

Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem

Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să ne rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să-L întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut Raiul. David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine, oare, să iau […]