Ne-a făcut Dumnezeu din ţărână, dar a suflat suflare de viată. Așa scrie în Cartea Facerii, aşa ne arată Sfânta Revelaţie şi aşa este dar să ştiţi că acelaşi lucru l-a făcut şi cu mine: Dumnezeu a luat „ţărână vie” din trupurile părinţilor mei şi m-a „suflat” pe mine în ea!
M-a dat pe mine mie şi eu eram acolo, sufletul meu era întreg şi vedea, şi iată că acum nu mai ştiu. Am uitat!? Zice Sfântul Marcu Ascetul că uriaşii care ne îmbolnăvesc sunt: uitarea, neştiinţa şi nepăsarea. Am uitat că a suflat Dumnezeu suflare de viaţă, am uitat că am fost gingaşă! Dar mă pot uita la un copil şi să doresc să fiu iarăşi ca el. Nimic nu este mai minunat pe lume decât zâmbetul unui copil. Ce o fi văzând un copil în mine când îmi zâmbeşte? Îmi zâmbeşte de parcă L-a văzut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sănătate. Aceea este bucuria de a vedea „chipul” – sunt convinsă că acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine şi Lui îi zâmbeşte.
Şi l-a făcut Dumnezeu pe om (după chipul Său), dar omul a căzut şi ştiţi foarte bine povestea: a căzut şi s-a îmbolnăvit sufleteşte, adică a ajuns – cum le spun eu copiilor care nu înţeleg cum e cu ruperea aceasta a legăturii dintre om şi Dumnezeu – ca un frigider care ar zice că nu mai are nevoie de curent electric, că el are gheaţa lui şi poate să ţină temperatura scăzută şi iese din priză. Într-adevăr, gheaţa lui mai ţine vreo oră, două. Şi pe urmă? Aţi văzut, se rugineşte, în orice caz, frigider nu mai e. Aşa se rupe omul de Dumnezeu şi aşa se îmbolnăveşte. Noi, după aceea, trebuie să conştientizăm aceasta, să ne aducem aminte, să începem lupta pentru însănătoşire de la capăt, să luptăm cu amintirea împotriva uitării. Ce să ne amintim?
În primul rând că suntem oameni. Să-mi aduc aminte că sunt om şi că a fi om însemnă să ai „ceva” dumnezeiesc în tine, un „loc” în care Dumnezeu voieşte să-ţi „sufle” viaţa şi bucuria Lui de a fi. Să-mi aduc aminte că nu sunt doar trup, că am un suflet care nu moare; să-mi aduc aminte tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine. Nu trebuie decât un minut dimineaţa, la trezire, ca să ne mirăm că încă mai suntem. Vorbeam astăzi despre copilul mic care se miră când îşi vede mâinile şi se miră: ce frumoase sunt! Noi să ne mirăm că ne-am trezit din nou, să ne mirăm că ne putem scula din pat, chiar dacă ne dor toate oasele. După primele mătănii zbori. Şi-ţi aduci aminte că Dumnezeu te-a făcut şi vrei să îi dai slavă. Apoi, îţi aduci aminte ce a făcut Dumnezeu pentru noi: pentru mine s-a întrupat; şi dacă nu crezi, să strigi „Doamne, ajută necredinţei mele”, adică, dacă-i aşa, să mă ajute Dumnezeu să cred. Să conştientizez că tot ce a făcut pentru mine a făcut ca să mă întâlnească acum, aici, în iadul meu, în iadul din sufletul meu.
În al doilea rând, să ne amintim că vom muri. Să-mi aduc aminte că voi muri şi că voi învia, că voi fi judecată. Această aducere-aminte a toate, şi dinainte, şi după, o trăim mai bine, mai adevărat, mai intens, la Sfânta Liturghie. Dar noi trebuie să continuăm Sfânta Liturghie şi în viaţa noastră. E un act de voinţă.
Mă întorc la suflet. Dumnezeu ne-a făcut trup şi suflet. L-a făcut pe om una; firea omului e una, dar din două substanţe: una văzută, din ţărână şi una nevăzută, nematerială, duh din acea tainică suflare de la Dumnezeu. Acest suflet, care e mai mult decât viaţa biologică pentru că este „suflet viu” sunt eu împreună cu trupul meu. Nu sunt una fără cealaltă. Dar noi nu ştim, nu ne gândim. Suntem ignoranţi şi nepăsători: Ei, o fi ceva şi sufletul ăsta. Dar, odată ce Dumnezeu S-a făcut om ca să mă înveţe, odată ce Dumnezeu a lucrat prin sfinţii Lui, lucrează prin oameni, pentru ca oamenii să cunoască ce e sufletul şi cum să se vindece, nu putem fi nepăsători faţă de acesta. Eu voi răspunde în faţa lui Dumnezeu de ce nu m-am informat, de ce n-am învăţat, de ce nu m-am îngrijit de sufletul meu. Să nu credeţi că suntem nevinovaţi dacă n-am ştiut ceva. Ne va întreba Dumnezeu de ce am rămas neştiutori. El ne-a dat capacitatea să ştim iar sfinţii, în Duhul Sfânt, au văzut boala sufletului, şi în ei şi în ceilalţi, şi au cunoscut vindecarea dăruită de Domnul. Apoi, asemenea unor părinţi iubitori, ne învaţă Şi pe noi toate cele despre suflet, tară să ne mai lase să trecem prin toate greutăţile. Aşa cum o mamă iubitoare îşi învaţă fata, ca ea să nu sufere, şi fata, dacă este înţeleaptă, nu mai trece prin suferinţele mamei ei, ci învaţă de acolo şi porneşte mai departe, aşa şi Părinţii noştri ne învaţă cum să ne vindecăm sufletul.
Din Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Editura Doxologia, Iași, 2012
