Două femei au venit la un stareț la spovedanie. Una plângea și spunea că are un păcat greu, iar cealaltă vorbea mai mult despre greșelile altora și spunea că ea a făcut păcate mai multe dar mici (așa le considera ea).
Atunci starețul a zis:
– Duceți-vă în curte: tu, care ai un păcat greu, adu aici un bolovan cât poți să-l duci, iar tu adună pietricelele în șorț, ia cât poți duce.
După ce făcură așa, starețul le zise:
– Acum duceți-vă și puneți-le la loc de unde le-ați luat.
– Femeia cu bolovanul îl duse îndată, căci cunoștea locul, dar cealaltă, după o vreme, veni cu șorțul cu pietricele înapoi și zise că nu mai găsește locurile de unde le-a luat.
Atunci grăi din nou starețul:
– Păcatul acesteia a fost iertat mai ușor, pentru că s-a gândit mereu la el, iar sufletul tău rămâne împovărat de păcate, pentru că te-ai gândit la ale altora și nu la ale tale, să știi de unde sunt și cum să le înlături.
În viață mereu vedem păcatele altora și mai puțin pe ale noastre. Cu ale noastre suntem blânzi și milostivi, iar cu cele străine aspri și neînduplecați. De fiecare dată auzim oamenii spunând: „Dar ce păcate mari am făcut eu?”. Abia când ajung în fața duhovnicului acei oameni încep să realizeze câte păcate au făcut și despre câte nici nu știau că există, că le-au făcut sau le fac.
