În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită.
Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.
Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.
Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014
