Cum trebuie privită moartea…

540

Adesea vedem moartea ca pe o des­părţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem ne­voiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas or­fană. E doar o aparenţă însă.

Uităm că însăşi esenţa morţii constă în faptul că se rup lanţurile pământului, se deschid larg uşile veşniciei, şi sufletul viu al omului se întâlneşte faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu; această încheiere a vieţii, această finalizare a sorţii omeneşti nu este sfârşitul. Şi, din altă perspectivă, Biserica este o oaste ce nu scade niciodată, după cum spunea un preot rus; e o oaste în care oricine cade pe câmpul de luptă devine nemuritor şi de neînvins. Orice om ple­cat spre cele veşnice nu mai aparţine bi­ruinţelor sau înfrângerilor pământului. El este cu Dumnezeu – prin rugăciune, prin înfăţişarea înainte, prin dragoste.

Prin dragostea faţă de Dumnezeu şi dra­gostea faţă de pământ, pe care îl vede acum altfel, îi vede durerea fără repul­sie, groaza – fără frică, nevoile — cu com­pătimire; şi prin rugăciunea sa, prin dra­gostea sa, continuă să-i păzească pe cei de care, s-ar părea, s-a despărţit.

Din Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 11


Articole Asemănătoare
1021

Pentru ca dragostea să supravieţuiască, trebuie să existe ceva care îi lipseşte şi pe care îl caută cu asiduitate

In definitiv, iubirea nu este ceva care se adresează în mod exclusiv persoanei umane, ci ţine de o anumită stare sau dispoziţie de viaţă. Nu poţi fi cu adevărat afectuos faţă de semenul tău dacă nu iubeşti în general toată creaţia. Dragostea adevărată nu are legătură cu animalitatea. Ea nu înseamnă cucerire, posedarea celuilalt, ci o permanentă căutare. Socrate […]

Articole postate de același autor
792

Timpul liturgic

Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morţii şi degradării vieţii, ci spaţiul sfinţirii şi al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care îşi devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul şi a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin […]