Timp de şapte săptămâni, durata Postului Mare, toată suflarea din lumea satului se abţinea să mănânce de frupt. Toţi, cu mic cu mare, simţeau nevoia unei pregătiri speciale, nu numai spirituale, ci şi trupeşti, pentru marea sărbătoare ce marca primăvara. Cum se pregătea cămara şi podul casei pentru bucatele de post şi ce mâncăruri găteau bunicile, fără condimentele sofisticate de azi, astfel încât să îmbie pofta celor din casă, am aflat de la mătuşa Maria Bejinaru, o conceşteancă din părţile Botoşaniului care îşi aminteşte cu lux de amănunte cum se-ntâmplau lucrurile odinioară.
Încă din buza iernii şi până dădeau primii muguri în sălcii, semn că pământul începe să se zvânte şi primăvara trage să-şi facă loc, în satele Moldovei „ţinutul“ Postului Mare era lege. Nu era numai un soi de sfială şi de curăţire înaintea sărbătorii celei mari, ci o consfinţire a moderaţiei, cumpătării şi respectului faţă de propriul trup. Aşa că, în fiecare gospodărie, de la copilul din faşă şi până la „cei bătrâni“, cu toţii mâncau doar „de sec“, chiar dacă, pentru copii în mod special, tentaţia mâncărurilor „de frupt“ sau „de dulce“ era mare. Şi să nu vă închipuiţi că pe la începutul secolului trecut şi chiar până mai încoace, chiar şi prin anii de început ai comunismului, femeile de la sat aveau timp să migălească dulciuri de mare fineţe, care să le aţâţe pofta copiilor. Nici pomeneală. Dulce era considerată simpla brânză de vaci, închegată în casă, smântâna de pe oalele de lut de pe poliţă sau simplul lapte proaspăt muls. Totuşi, nici măcar din aceste bucate, care se găseau în orice bătătură, cei mici nu se atingeau, pentru că, înainte de orice dorinţă, prima regula casei.
Postul care preceda sărbătoarea Paştelui, cel mai mare de peste an se bucura de o pregătire aparte. Gospodinele şi gospodarii aveau în vedere perioada ce va urma şi, de aceea, podul casei era rezervat din vreme doar alimentelor care urmau să ajungă în cratiţele pentru gătit în perioada postului. Acolo ajungeau, încă din vară, merele pădureţe, puse la uscat, bureţii de pădure sau cei „de rouă“, înşiraţi pe aţă, tot la uscat, păstăile de fasole, pătrunjelul şi mărarul tocat, pus şi el să se usuce, fasolea, ceapa, nucile, făina de păpuşoi şi cea de grâu.
În „casa cea mare“ se ţineau borcanele cu dulceaţă, iar în cămară povidla sau magiunul făcut din perje şi goldane. Tot în cămară, rostuite în oale de lut şi în putini, stăteau prunele uscate la lozniţă şi porumbelele puse la murat. Bucatele de post se adunau pe parcursul întregului an, de către toţi membrii familiei, căci perioada în care poftele trebuiau înfrânate era lungă.
Clacă de tors, de spolocanie
Cum începea Postul cel Mare, în satele din Moldova începeau şi clăcile de tors. Cel puţin, aşa povestesc sătenii din Conceşti, Botoşani.
În prima zi de post, „de Spolocanie“, bărbaţi şi femei, deopotrivă, se adunau la o gospodărie şi torceau fuioare întregi de cânepă şi lână, căci până să înceapă muncile câmpului, altă ocupaţie nu se găsea. Seara se petrecea toată această întrecere şi, după ce mâinile oboseau, gospodina scotea o oală mare cu borş de fasole „înfundat“ şi se pornea un ospăţ, cum se ştia ţine din bătrâni în post.
„Mâncau borş cu fasole înfundat, mălai cu bostan şi sfeclă. Se îngăduia şi un păhăruţ de rachiu. La sfârşit, bărbaţii aruncau o picătură de rachiu peste cap, să crească cânepa mare, să aibă femeile de lucru. Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine. Ziua asta se numea «spolocania». Asta era ultima sărbătoare până în ziua de Paşti“, ne-a povestit mătuşa Maria Bejinaru, în vârstă de 68 de ani.
Bucatele de post se pregăteau din timp
Începutul pregătirilor pentru post era marcat de un moment respectat în fiecare an de gospodinele din sat.
Anume, conservarea porumbelelor. Pentru culesul acestora, gospodarii mergeau cu căruţa într-o localitate învecinată, unde se găseau din belşug. Copiii erau cei care le adunau, iar odată aduse acasă, fructele erau puse în putini de lemn, la murat, fără sare sau alţi conservanţi, păstrându-şi gustul şi forma o bună perioadă de timp.
„Întâi şi-ntâi se puneau porumbele la murat. Eu mergeam cu tata şi cu doi fraţi ai mei la Baranca, într-un loc numit Ruptoare, aproape de Prut. Erau porumbele maşcate. Le-aduceam acasă, le spălam curat şi le puneam la putină, fără nimic altceva, fără zahăr, fără sare şi se mâncau în postul Paştelui“, ne-a explicat bătrânica.
Pentru cei care n-au apucat să vadă astfel de fructe, trebuie spus că porumbelele cresc în nişte arbuşti spinoşi, sălbatici, în păduri, pe haturi (delimitări ale terenurilor) sau la marginea pâraielor. Sunt nişte fructe mici, rotunde şi acre de-ţi „fac gura pungă“. Seamănă cu corcoduşele, însă sunt mult mai mici.
În lumea satelor, atunci când înfloreşte arbustul care face porumbele se spune că pământul este destul de cald şi că poate începe semănatul.
Prune uscate la lozniţă
Pentru că livezile erau mai tinere, poluarea şi îngrăşămintele chimice nu cunoscuseră amploarea din vremea „colectivului“, pomii fructiferi erau mai bogaţi în roade. În zonele deluroase, cum sunt majoritatea satelor din partea de nord a judeţului Botoşani, prunii îşi îndoiau crengile până la pământ de greutatea fructelor. Perjele care cădeau erau puse la fermentat, pentru ţuică, iar restul erau culese. La început de toamnă, când miezul le era auriu, perjele se strângeau şi, în ceaune mari de tuci, la foc mic, gospodinele „croiau“ un magiun „legat“, de întreceau orice cofetar priceput.
Dintr-un alt soi de prune, mai mari şi mai cărnoase, numite goldane, se făceau prin noiembrie, prune uscate la lozniţă.
„Se uscau prunele, se puneau în butoaie şi se presau. În timp, ele slobozeau un must şi erau aşa de bune iarna, că nu-ţi mai trebuia altceva“, ne-a spus zâmbind mătuşa Maria.
Dezlegare la peşte doar de Florii
Postul era ţinut cu stricteţe, pe toată durata lui, fără abatere. Îngăduială la mâncat peşte era o singură dată, de Florii şi apoi nu se mai mânca iarăşi „de frupt“ până după noaptea de Înviere.
Nimic din ce produceau animalele nu era consumat în gospodărie. „Laptele muls era strâns, câte 3-4 litri, se zbătea într-o oală mare, până se făcea unt. Zerul era dat deoparte.
Cel care zbătea laptele spunea aşa: «Când moşneagul se-ncinge/ Untul se şi alege/ Când moşneagul se-ncălţa/ Untul meu se-ngrăunţa». Şi cât zbătea acolo, cânta întruna. Era un descântec, în legătură cu laptele. Că era de leac pe-atunci laptele“, ne-a explicat mătuşa.
Procedeul fabricării untului în casă era destul de anevoios şi presupunea mult efort. Însă nimeni nu îndrăznea să guste, căci regula era regulă. Bucăţi din untul astfel preparat urma să fie pus de gospodină în paner, de Înviere, ca să fie sfinţit de preot, odată cu celelalte bucate. „Se mai sfinţea şuncă, brânză, bucăţele de zahăr, ulei. Era tare frumos. Daâ acum tare puţină lume mai merge la Înviere. Se uită tradiţia“, ne-a mai spus bătrâna.
Laptele, adunat în putini, se mânca abia după Paşti
Surplusul de lapte, produs în gospodărie pe perioada zilelor lungi de post, trebuia utilizat într-un fel, fără ca familia să iasă în pierdere. De aceea, laptele se aduna în putini din lemn, de 40 de litri şi se ţinea acolo, la rece, timp de 7 săptămâni, cât ţinea Postul. „Acum, dacă trec patru zile, zici că laptele s-a acrit. Atunci însă se ţinea atâta vreme şi nu se strica deloc. Era un lapte precum caşul, se desprindea felii. Bun tare“, ne-a mai spus femeia.
Miercurea şi vinerea – post negru
Pentru cei mai în putere, zilele de miercuri şi vineri erau de post negru. Asta însemna să nu te atingi de mâncare, fie ea şi de post, pe parcursul unei zile întregi, adică timp de 24 de ore. „Cum mâncai joi seară, nu mai mâncai până sâmbătă dimineaţa“, a mai spus femeia.
Ouăle se închistreau în Joia Mare
Joi, în Săptămâna Mare, gospodinele pregăteau ouăle pentru Paşti. În credinţa populară se spune că ouăle înroşite atunci nu se strică, oricât de mult ar fi păstrate. Înainte de trece la închistrit, se pregătea „chişiţa“, o tijă subţire de fier, cu patru fire de păr de porc legate la capăt, cu care urmau să fie marcate modelele pe suprafaţa oului. „Se punea ceară curată sau ceară de la lumânări, fiecare cum avea, la topit, amestecată cu un pic de praf de cărbune. Se băga chişiţa acolo şi se încondeiau ouăle. După asta le puneai în vopsea. Putea să-ţi fi fost poftă cât de tare, puteai să fi plâns, nu-ţi dădeau părinţii să mănânci ouă atunci, ci numai la Paşti“, ne-a povestit mătuşa Maria.
Tot în Joia Mare se umplea braua sau braga, cum o numesc sătenii din Conceşti. „Se opăreşte de cu seară tărâţă de grâu cu făină de porumb. Apoi, a doua zi, se fac nişte mălăieşe cât palma, se coc bine în cuptor. Într-un butoi de 60 de litri se pune o găleată- două de apă. Se scot malaiele, se rup în două şi se pun în butoieş. Se face oleacă de drojdie cu făină şi tărâţă, se adaugă totul şi se lasă timp de două zile. A doua seară se limpezeşte şi se pune în sticle şi borcane, se adaugă zahăr. Dac-o mai laşi două zile, întrece cea mai bună bere“, ne-a asigurat femeia.
În Vinerea Seacă venea rândul cozonacilor. Atunci se aprindea focul în cuptorul de lut, în zori se pregătea aluatul, în coveţi uriaşe, iar spre amiază se dădeau tingirile cu coptură înăuntru. „Se făceau toate cu lapte, cu ouă, dar nu se gusta nimic totul se făcea pe negustate. Eu şi astăzi aşa le fac. Se făcea pască cu brânză de vaci, Crucea Paştelui şi cozonac“, a precizat mătuşa.
Crucea Paştelui era o pască cu formă specială, cea cu care se mergea în noaptea Învierii la sfinţit. De formă rotundă, pasca respectivă avea despărţită umplutura de brânză de o cruce din cocă, frumos împletită.
De Paşti, prima dată se mănâncă din ou
După ce noaptea Învierii a trecut, iar bucatele au fost sfinţite, în dimineaţa primei zile de sărbătoare, când toată familia venea de la biserică se punea prima masă „de frupt“. Era marcat astfel sfârşitul Postului Mare. „Prima dată se mânca din oul sfinţit. Aşa era obiceiul. După aceea se rupea din Crucea Paştelui. Tre să spun că din Crucea Paştelui niciodată nu se taie, se rupe. Că Dumnezeu o rupt şi-o-mpărţit“, a explicat bătrâna. Se gusta apoi din toate câte le duceau în coş la sfinţit şi apoi se trecea la mâncarea pregătită înainte.
Obiceiul era ca în prima zi de Paşti să se meargă în vizită la naşi şi la părinţi. Datina aceasta se mai păstrează şi azi, chiar dacă nopţile de Înviere nu mai sunt aşa cum le ştia mătuşa Maria, de odinioară. Pentru naşi, finii pregătesc din vreme o legătură cu „de toate“: într-un ştergar ţesut în casă se pun colaci împletiţi în patru, ouă închistrate, pască şi cozonac, se leagă la colţuri şi legătura e gata. Aceasta va fi întoarsă finilor, cu bucate pregătite de naşă, la încheierea vizitei.
A doua zi era obligaţia naşilor să vină la fini, iar a treia zi se mergea la celelalte rubedenii. La o săptămână după Paşti, şi acum, ca şi odinioară, se serbează Paştele Blajinilor.
▲ Cum se face berea de casă
10 litri de apă se pun la fiert. Când apa dă în clocot se pun grăunţele rumenite de la doi porumbi şi un pumnişor de orz ars pe plită. După ce grăunţele au crăpat, se adaugă o mânuţă de floare de hamei şi se mai lasă un clocot. Apoi se dă oala jos, se răcoreşte puţin şi se strecoară într-un vas mare. Când e rece cât apa de plămădit, se pune drojdie cât o nucă şi un kilogram de zahăr. Se amestecă totul şi apoi se toarnă în sticle curate şi aerisite, care se pun la cald, pe cuptoraş. După două zile începe să pişte de limbă şi, vorba mătuşii Maria, „e curată şi limpede de ţi-e mai mare dragul s-o bei“.
▲ Găluşte cu crupe şi mălai cu bostan
Duminica, zi specială, chiar şi în post fiind, gospodinele se întreceau în a face felurite bucate, care mai de care mai gustoase, dar fără ingrediente „de frupt“, ca să mai domolească din asprimea postului. De aceea, găteau găluşte cu crupe din porumb, legume uscate, ceapă verde, varză, morcov şi ulei, piure de cartofi „cu prăjeală, că era lumea mai sănătoasă“ şi „lapte de buhai“. „Se cocea sămânţa de cânepă pe plită până se rumenea. Bărbaţii luau apoi un ceaun mare de tuci, se aşezau pe un scăunel în mijlocul casei. Aveau un măcănoi lung, cu un capăt mai gros, din lemn şi mestecau, mestecau numai într-o parte, până crăpau toate boabele celea. Mai adăugau câte-o ţâră de apă caldă şi mestecau şi se slobozea lăptişor, de-acolo, din sămânţă, se făcea alb. Apoi îl strecurau, puneau apă şi o luau de la capăt, până făceau vreo 3-4 litri. Îl puneau la fiert şi se numea lapte de buhai şi se mânca cu mămăliguţă. Da cât de bun era!…Mai bun ca laptele“, şi-a amintit mătuşa.
În zilele obişnuite din săptămână, când nu mai pridideau cu treburile casei, mamele le făceau odraslelor un fel de mâncare mai puţin spectaculos: felii de mămăliguţă, presurate cu sare, unse din belşug cu usturoi pisat şi coapte apoi pe plita încinsă. „Şi era bun, şi lumea sănătoasă“, şi-a dat cu părerea bătrâna.
Ca desert, în locul cozonacilor, al plăcintelor sau alivencilor, obişnuite în zilele de duminică şi de sărbătoare din afara Postului, femeile pregăteau diferite tipuri de malai, cu bostan alb sau cu sfeclă. „Bostanul se tăia în bucăţele mici, se punea într-o covată de lemn, se curăţa de sâmburi şi se spăla, se tăia feliuţe şi se punea la fiert. Se lua apoi făină de grâu, făină de porumb, se opărea şi se adăuga la bostan. Se lăsa câteva ore să se îndulcească şi apoi se cocea în tavă. Deasupra se punea un fel de muruială, un cir mai gros din apă şi făină de grâu, ca să fie mai arătos“, a explicat pe îndelete mătuşica.
Alteori, în loc de bostan, în compoziţia de malai se punea sfeclă de zahăr, astfel că prăjitura obţinută era dulce ca o budincă.
Articol preluat de pe www.ziarullumina.ro
