Rodesc întru răbdare.
(Luca8,15)
Nimeni nu dobîndește experiența vieții îndată. Vor trebui să treacă mulți ani până se va smeri voința noastră nesupusă, până ni se va înmuia împietrirea inimii și până iritarea ni se va preface în blândețe sau până ni se va pune “pază gurii”, care, de cele mai multe ori, se dedă unei inutile și nocive pălăvrăgeli. Creșterea spirituală a sufletului omenesc se produce treptat, așa cum “pămîntul rodește de la sine, mai întîi pai, apoi spic, apoi grîu deplin în spic“ (Marcu 4, 28). Toate la timpul lor. O așteptare răbdătoare și calmă, care ne poate ușura viața, devine obligatorie, fiindcă numai așa Dumnezeu poate să ne facă să dăm roade.
Să nu ne agităm, să nu ne văicărim, dacă nu reușim să schimbăm ceva. Pe toate să le facem cu duhul blîndeții, privind cu detașare eventualele insuccese de pe parcurs, cu convingerea că orice eșec își are partea lui pozitivă. Încercările și insuccesele să ne fie spre folos și să ne aducă pace în suflet. A aduce roade întru răbdare înseamnă a și încredința în mîinile lui Dumnezeu consecințele acțiunilor și demersurilor noastre. Semănătorul aruncă sămînța, pămîntul o primește, omul speră să obțină o recoltă mulțumitoare. Seamănă cu speranță, dar știe că succesul este la mâna lui Dumnezeu. Secerișul nu trebuie grăbit. Să nu scormonim, o dată și încă o dată, sămânța ascunsă în măruntaiele pământului. Uneori nu trebuie să faci nimic altceva decât să stai și să aștepți cu răbdare și speranță. Monica, mama Fericitului Augustin, a așteptat vreme de patruzeci de ani roadele rugăciunilor sale, pînă când fiul său a trecut de la păgânism la creștinism, întorcîndu-se spre Dumnezeu. La timpul hotărât de Dumnezeu acest rod s-a pârguit minunat, spre bucuria ei și spre slava lui Dumnezeu.
