Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) Convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.
Convingerea aceasta (...) e totuna cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care, în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi, ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel ‒ deci, cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoieşte ‒ şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (...)
Sfîntul Apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală şi după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz”.
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvânteze tratamentul.)
b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.
Patericul spune: La intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul mânăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii de draci.
c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rând: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania...
Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.
Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general ‒ şi asta-i regula ‒ nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)
Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale ‒ şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.
d) Convingerea că putem oricând obţine orice, fără nici un efort. Nu, nu putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e şi tâlcul proverbului „Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă”, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Faptele Apostolilor (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că pe acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încalţă-te cu sandalele... pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mâinile sale.
Din Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 183-184
