Copilul trăieşte în anotimpul de acum, filosoful trăieşte în cel ce va să vină. O fetişcană rumenă atrage cu frumuseţea ei şi privirea copilului şi cea a filosofului.
Copilul o priveşte şi se bucură de ceea ce vede ochiul. Filosoful o cântăreşte cu gândurile adâncite în alt anotimp şi, în locul fetişcanei frumoase, vede cu tristeţe un schelet uscat, în jurul căruia nu se aude zumzetul albinelor de primăvară, ci vântul de toamnă.
Cine ar putea risipi norul de pe fruntea filosofului? Nimic, în afară de întinderea cugetului înapoia tuturor anotimpurilor cunoscute, departe, departe, în anotimpul veşnicei primăveri.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Gânduri despre bine şi rău, Editura Predania, Bucureşti, 2009)
