Nu putem să ne dăm cu părerea asupra viitorului. Dacă da, care sunt argumentele? Eu am dat un exemplu practic, din cele ce cunosc. Probabil sunt şi altele. Eu mai ştiu altele şi dumneavoastră ştiţi altele. Oare noi putem să luăm dreptul de a veni pe lume al unei fiinţe omeneşti?
Am amintit odată cum un medic a recomandat un avort unei femei în America. Acest avort nu s-a săvârşit pentru că în momentul avortului copilul a lovit cu un picioruş în chiuretă. Medicul s-a emoţionat şi a renunţat. De ce se săvârşea avortul? Pentru că copilul nu avea un picior, iar cu singurul existent îl lovise în chiuretă.
Şi au trecut 36 de ani. Acelaşi medic a fost invitat într-un oraş de un prieten de-al său, la un spectacol. Şi a zis: „Vino!” „N-am venit de ani de zile la un spectacol! N-am fost. Am fost ocupat.” Era cercetător ştiinţific în domeniu şi ginecolog. I-a mulţumit la sfârşitul spectacolului. „Ai observat ceva?” „Ce?” Era un spectacol de harpă. „Când s-a ridicat cortina, harpista era deja la harpă. Deşi în mod normal abia după ridicarea cortinei apare interpretul”. „Da, dar de ce nu s-a întâmplat aşa?” „Pentru că harpista are doar un picior şi este penibil să apară şchioapă pe scenă”.
Era vorba de cea mai mare harpistă a lumii. Atunci doctorul şocat a mers câteva sute de kilometri în statul în care el fusese medic de circă, a căutat în registru în urmă cu 36 de ani şi a constatat că el renunţase la un avort dintr-o banalitate considerată atunci, din acest gest de a lovi cu piciorul în chiuretă şi astfel lăsase perspectiva acestei fetiţe să ajungă cea mai mare harpistă a lumii. Vreţi să continuăm cu asemenea exemple?
Să spunem că între cele 8 milioane de avorturi din ţara noastră, cel puţin s-au omorât 8.000 de genii şi sute de mii de oameni cu tărie spirituală şi intelectuală… Asta putem spune….
Extras din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 36
