Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut în orașul Pașcani la 27 februarie 1879. După absolvirea claselor primare urmează studiile la Seminariile din Roman şi Iaşi, la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Academia Duhovnicească din Kiev, a scris şi a publicat aproximativ 40 de lucrări în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de istorie şi de pregătire temeinică a tineretului în general şi a teologilor în special. A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943). Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.
Începând cu vara anului 1918, anul Marii Uniri, Biserica din Basarabia se încadrează în viaţa bisericii din România întregită. S-a procedat la o nouă organizare a centrului eparhial, la introducerea limbii române în multe biserici, mănăstiri şi în Seminarul Teologic din Chişinău. În funcţiile importante ale eparhiei au fost numiţi preoţi autohtoni care se bucurau de un anumit prestigiu, fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională. Printre cei numiţi atunci au fost însă şi câţiva „regăţeni” care şi-au legat viaţa şi numele de Basarabia, sau după cum îi numeşte Boris Buzilă în cartea sa, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, „... s-au adaptat şi s-au basarabenizat” de-a binelea. Unul dintre aceştia a fost şi arhimandritul Visarion Puiu, fost director al Seminarului Teologic „Sf. Andrei” din Galați.
Experienţa şi realizările obţinute la conducerea seminarului gălăţean au atras atenţia autorităţilor bisericeşti şi la 1 septembrie 1918, arhimandritul Visarion Puiu este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău, chemat spre rosturi mai dificile, de a reorganiza această instituţie.
Localul Seminarului din Chişinău se afla într-o stare foarte jalnică. La începutul războiului, ca şi localul Seminarului din Galaţi, fusese transformat în spital pentru răniţi. A servit apoi în calitate de cazarmă pentru unele cete de bolşevici, iar la acel moment, în localul seminarului locuiau ostaşii unităţii militare româneşti. Într-un raport adresat Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Nicodim, arhimandritul Visarion Puiu scria despre situaţia jalnică de devastare a localului seminarului: „pereţii şi duşamelele murdărite, geamurile sparte, ţevele de apă stricate încât apa minează pereţii întregi şi putrezesc duşamelele, bucătăriile şi celelalte dependente ale interiorului aproape distruse, mobilierul şcolar parte nimicit, parte risipit, iar curtea plină de armată, care cu greu şi după străduinţe repetate abia a părăsit cuprinsul ei”.[1]
Restaurarea localului seminarului s-a început cu un prim ajutor financiar acordat de către P. Cazacu, directorul guvernului local pentru Basarabia, consilierii eparhiali au refuzat să dea vreun ajutor, la fel şi membrii organelor administrative inferioare ale seminarului care locuiau în căminul internatului „n-au arătat nici cea mai mică bunăvoinţă în munca pentru readucerea seminarului în stare de funcţiune”.[2]
Pentru data de 15 septembrie, arhimandritul Visarion înştiinţează şi invită membrii Comisiunii Economice a Seminarului pentru a inventaria „zestrea şcolară şi gospodărească” cât şi a discuta în privinţa reparaţiei localului seminarului. Şedinţa Comisiunii Economice nu a avut loc din cauza lipsei membrilor, inspectorului Iacov Filatov şi prof. Gurie Ponomariof cei prezenţi: Preşedintele Şedinţei, arhimandritul Visarion, membrii, prot. T. Petică şi diac. I. Munteanu au luat hotărârea ca şedinţa să fie amânată pentru o dată care trebuia să fie fixată ulterior.[3]
Şedinţa a fost fixată pentru data de 5 octombrie, la care s-a constituit un Comitet Activ al Seminarului din Chişinău. Sub preşedinţia directorului şi membrilor prezenţi, la ordinea zilei au fost puse următoarele probleme: 1. Darea de seamă a zestrei şcolare; 2. Constituirea unui comitet activ; 3. Aprovizionarea de iarnă. S-a efectuat inventarierea, s-a discutat despre mersul lucrărilor de reparaţie a localului seminarului cât şi a internatului „pentru a putea fi pus în stare de a adăposti elevii interni, iar în legătura cu apropiata deschidere a cursurilor să se înceapă şi aprovizionările necesare pentru iarnă”.[4]
Pe lângă grija pentru restaurarea localului seminarului arhimandritul Visarion a lucrat şi asupra întocmirii programului de studiu pentru seminar. După aprobarea din partea Direcţiunii şcolare şi culturale, programul a fost înaintat Arhiepiscopului Nicodim pentru arhiereasca binecuvântare. La 28 septembrie părintele arhimandrit primeşte următorul răspuns: „cu onoare vă aducem la cunoştinţă că Înalt Preasfinţia Sa Arhiepiscopul Nicodim, în urma raportului P.C. Voastre din 20 septembrie a.c. şi a recomandaţiei din partea Direcţiunii Şcolare, a aprobat noul program de studii pentru Seminarul Teologic din Chişinău, dându-i arhiereasca binecuvântare. Vă invităm deci să Binevoiţi a-l pune în aplicare cu începerea noului an şcolar”. Rezoluţia arhimandritului Visarion a fost următoarea: „Luăm act de mulţumire sufletească şi ne vom strădui de a-l aduce la îndeplinire”.[5]
La 18 octombrie a fost convocat Consiliul profesoral al Seminarului. Sub preşedinţia rectorului arhimandrit Visarion Puiu au fost puse în discuţie:
- Chestiunea programei şcolare – împărţirea orelor conform programei cât şi modificările numărului de ore. 2. Împărţirea materiei, fiecare profesor trebuia să împartă materia de studii proporţional cu planul calendaristic. 3. Cărţile didactice, fiecărui profesor, le-au fost înmânate listele cărţilor didactice la obiectele de studiu.[6]
În următoarea zi, la 19 octombrie s-a convocat Consiliul Economic al Seminarului unde s-a cercetat registrele de venituri şi cheltuieli ale sumelor primite de la stat şi a registrelor sumelor eparhiale. S-a constatat, cu părere de rău, că începutul anului de învăţământ, preconizat pentru data de 1 noiembrie, era cu neputinţă.[7]
Într-un raport adresat arhiepiscopului Nicodim, directorul seminarului de la Chişinău arăta că motivul principal din cauza căruia se tărăgăna reparaţia localului seminarului era lipsa mijloacelor financiare: „Reparaţiile se fac greoi, scump şi cu mare întârziere, corespondenţa întârzie, numirile corpului didactic încă nu sunt definitiv terminate, bugetul nu este de nimeni întocmit, iar seminarul nu se ştie dacă trebuie organizat ca şcoală aparţinând unei biserici autonome sau urmează a avea alcătuirea la fel cu seminarele din ţară, aprovizionarea alimentelor. În asemenea condiţiuni găsindu-se seminarul respectuos vin prin aceasta a spune Înalt Preasfinţiei Voastre din vereme că deschiderea cursurilor este problematică şi că nu se va putea face nici la 1 noiembrie curent”.[8]
Când lucrările de reparaţie a localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun, la 1 decembrie 1918, arhimandritul Visarion Puiu este numit Exarh al Mănăstirilor din Basarabia. La propunerea lui, în postul de director al seminarului a fost numit Economul, prot. Victor Popescu. Iar între 11 şi 14 decembrie noul rector al Seminarului ia în primire de la arhimandritul Visarion „zestrea şcolară” şi suma de bani preconizată pentru reperaţie.[9] După multă muncă şi strădanie, mai ales din partea arhimandritului Visarion, Seminarul Teologic din Chişinău îşi începe cursurile la 14 ianuarie 1919.[10]
Funcţia de exarh al mănăstirilor prevedea inspectarea mănăstirilor şi schiturilor, anchetarea reclamaţiilor împotriva monahilor cât şi inspectarea întregii activităţi ce se desfăşura în mănăstiri. Până la numirea arhimandritului Visarion Puiu în această demnitate, postul de exarh al mănăstirilor l-a ocupat vicarul Eparhiei, episcopul Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni,[11] devenit apoi episcop al Cetăţii Albe cu reşedinţa la Ismail (1932 – 1940).
În 1918, în Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului erau 13 mănăstiri de monahi, 7 de călugăriţe, 4 schituri de monahi şi unul de monahii, 3 frăţii de monahi pe lângă reşedinţele arhiereşti şi 2 frăţii de călugăriţe ce conduceau două azile în oraşul Chişinău. Aceste aşezăminte monahale erau locuite de peste 1000 monahi şi fraţi şi mai bine de 1400 călugăriţe şi surori.[12]
După primele inspectări mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din Basarabia, „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi naţional, „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii religioase s-au păstrat întocmai ca şi în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.[13]
În timpul activităţii de Exarh al mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor, arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor, să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea, după numele fostului proprietar al moşiei. După dispărţirea de Hârjăuca la schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).[14]
Datorită insistenţei arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea şi schitul Rudi. În 1846, când schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene, după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici (1921 – 1923)[15].
Activitatea desfăşurată la Chişinău, în calitate de director al Seminarului şi Exarh al mănăstirilor i-au adus arhimandritului Visarion mari satisfacţii: „Seminarul din Chişinău – îşi amintea mitropolitul – îmi reamintea de şcolile teologice ruseşti, tot aşa şi mănăstirile basarabene, încât însărcinarea de a lucra pentru ele mă mângâia, iar cei doi ani şi jumătate cât le-am avut în grijă, au trecut cu mare mulţumire sufletească pentru mine”. Iar despre călătoriile de inspectare a mănăstirilor, avea să scrie: „Străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în destulă măsură toate stările de lucru, şi am văzut cât de puţin cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales conducătorii bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea ei sufletească de patria mamă, şi mult aş fi dorit să pot contribui la adoptarea deciziilor cuvenite, dar n-am fost ascultat”.[16]
În timpul activităţii sale la Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologică din Chişinău. Mai conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci.[17]
Societatea Istorico-arheologică bisericească a fost întemeiată în aprilie 1904 şi a funcţionat până în 1944. Desfăşurând o activitate fructuoasă a lăsat un bogat patrimoniu ştiinţific şi cultural. Printre membrii ei au fost: I. Halipa, I. Parhomovici, V. Curdinovschi, V. Puiu, C. Tomescu, N. Iorga, Al. Lapedatu, P. Constantinescu – Iaşi ş.a. În 1906 a fost organizat primul muzeu bisericesc din ţinut. Membrii societăţii au promovat ideea protejării patrimoniului cultural în Basarabia, a ocrotirii monumentelor istorice.[18] Au editat Revista Societăţii, în care au fost publicate importante studii de istorie locală. „Societatea Istorico-Arheologică din Chişinău – îşi amintea memoralistul – a fost organizată de un eminent profesor rus, Iosif M. Parhomovici, care, la vârsta de 72 de ani, a învăţat uimitor de bine limba română, fiind apreciat elogios şi de Nicolae Iorga, când i-a vizitat Muzeul Bisericesc.”[19]
În 1919 pe paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918. Bazată pe materialul documentar cules până la acea dată, autorul prezintă câte un scurt istoric a fiecărei mănăstiri, dă numele ctitorilor şi cârmuitorilor din pomelnicile mănăstireşti. Această lucrare, fiind cea mai fundamentală şi mai sistematică din acest gen, stă până în prezent la baza istoriografică a tuturor cercetărilor ce oglindesc viaţa monahală şi istoria mănăstirilor basarabene.
Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.
„Am părăsit Basarabia cu mare părere de rău – îşi amintea mai tîrziu mitropolitul Visarion – mai ales că ştiam dinainte şi stările de lucruri din episcopia a cărui conducere mi se da, cum şi puţinele nădejdi ce aveam că voi putea lucra ceva în această eparhie, iar alegerea episcopală nu-mi bucura sufletul deloc.”[20]
Prot. Dr. Ioan Lisnic
[1] ANRM, F. 1862, inv. 10, d. 1, f. 22
[2] Ibidem, f. 22
[3] Ibidem, f. 5
[4] Ibidem, f. 15
[5] Ibidem, f. 6
[6] Ibidem, f. 18
[7] Ibidem, f. 20
[8] Ibidem, f. 23
[9] Ibidem, f. 40; 45
[10] Ibidem, f. 60
[11]Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Tipografia de editură naţională „Luceafărul”, Chişinău, 1919, p.86
[12] Ibidem, p. 10
[13] Ibidem, p. 3
[14] Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1925, p. 62
[15] Ibidem, p. 64
[16] Mitropolitul Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, p. 69
[17] Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-arheologică bisericească din Basarabia, în revista Societăţii, vol. XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p. 406
[18] Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, Revista Luminătorul, nr. 3, 1999, p. 32 – 36
[19] Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, p. 69
[20] Ibidem, p. 70
