Suferinţa pricinuieşte la foarte mulţi bătaie de cap. Nu puţini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferinţă. Trebuie înţeleasă situaţia că dacă sufletul se statorniceşte în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec şi vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ţine atât timp cât ţin mândria şi celelalte păcate. Cel smerit are cea mai mare mărire, în faţa căruia nu poate rezista nimic, nici lucrurile, nici diavolul.
Cel mai mult iubeşte Dumnezeu smerenia. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot omul, fără să-şi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie s-o punem în Dumnezeu. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni, binevoitori, iar vrăjmaşul, care lucrează, întăreşte pe duşmani.
Psalmistul David ne arată în ce constă tăria omului prin psalmul în care zice: „Nu arcul şi sabia sunt tăria şi nădejdea mea, ci Tu eşti Doamne” (Ps. 43, 8). Iată cum acest rege mărturiseşte un adevăr, că nu în numărul supuşilor şi al armelor se reazemă, căci acestea pot oricând să aducă deziluzii, sunt nestatornice. Martoră ne este istoria, cu toţi cei care s-au încrezut numai în forţele lor, în trufia lor, fără a ţine cont de puterea lui Dumnezeu. Toţi şi toate s-au prăbuşit, imperii sau împăraţi puternici, de nici urma nu li se mai găseşte desluşit.
Sfânta Scriptură grăieşte categoric: „Tot cel ce se înalţă se va smeri, şi tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 18, 14). Este în aceste cuvinte cuprinsă o lege adâncă. În smerenie şi în răbdarea suferinţei se arată minunat lucrarea lui Dumnezeu, neînţeleasă la început de mintea noastră mărginită. Celor ce primesc suferinţa cu răbdare şi seninătate, după ce au trecut cu succes pragul încercărilor, li se fac prin acestea pricini de multe bucurii viitoare, aducând cu sine rodul necesar mântuirii.
Părintele Arsenie Boca
Extras din ”Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul”, ediție revizuită, Ed. Agaton, Făgăraș, 2009, pag. 61-62
