Dar să nu uităm cu niciun chip cele două feţe ale smereniei: experienţa nevredniciei şi a neputinţei noastre să fie strâns unită cu recunoaşterea dependenţei noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai aşa ne putem ridica, după cuvântul Domnului, „fiindcă numai cine se smereşte se va înălţa; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă şi se aruncă în foc” (loan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de viţa vieţii, care este Hristos; smerenia ne altoieşte din nou.
(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 22)
