Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
O femeie din Pipirig s-a internat la spitalul din Târgu Neamţ. Printre altele, doctorul i-a spus: – Femeie, câţi copii ai? – Am doi copii, domnule doctor. – Bine! Iată, te-ai făcut sănătoasă. Mâine pleci acasă, dar să ţii minte ce-ţi spun eu: dumnea-ta nu mai ai voie să naşti copii. Dacă nu mă asculţi […]
Domnul a zis: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă” (In 15, 16) – iar noi nu credem. Noi nu credem nici în rugăciunea noastră, nici că Dumnezeu ne va auzi – nu credem în nimc. Iată de ce totul ne e deşert, iată de ce rugăciunea noastră parcă […]
