Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
În preajma anului 1930 un bătrân din preajma sfintei mănăstiri Lainici, cunoscut de părinți sub numele de „Moșul Vasile”, făcea var la mănăstire. Într-o zi vine însă trist la starețul mănăstirii, Protosinghelul Visarion Toia. -Cinstite părinte, am împrumutat pe un vecin al meu din sat cu 7000 de lei, când i-am cerut banii înapoi, nu […]
O zi este chipul întregii vecinicii, chipul „zilei celei neînserate”. Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta („Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”). Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre, de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului […]
