Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
În comuna Belceşti, judeţul Iaşi, doi soţi au trăit necununaţi 38 de ani şi au născut câţiva copii. Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau slujbele la biserică şi nu puteau fi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare. Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o împărăteasă […]
Părinte, spuneați să nu fugim de planul lui Dumnezeu. Dar cum știm care este planul lui Dumnezeu cu noi? E un cântec folk pe care-l cântă, cred, Poesis și care spune că doar dacă ești orb vezi lumea bine. Încercați să nu credeți că totul se face grafic, ca să identificăm planul lui Dumnezeu dreapta […]
