Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
Stau, Părinte, şi eu la poarta sufletului meu şi Te aştept să intri ca un împărat şi în cămara sufletului meu cel păcătos. Intră, Bunule Iisuse, şi în templul inimii mele şi adu-mi bucurie şi nădejde de mântuire. Vino, Iisuse, şi în căsuţa mea săracă. Vino, Iisuse, şi înlăuntrul sufletului meu pustiu şi întristat şi-l […]
Când ne dăm seama că ne biruieşte un oarecare rău, fie mânie, fie curiozitate, fie nepăsare, fie întunecare, fie nesimţire, să-L rugăm şi să-L implorăm pe Dumnezeu. Toţi avem patimile şi slăbiciunile noastre, dar pe cât ne stă în putinţă, să curăţim şi să facem să strălucească cugetarea noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne, întăreşte-ne, luminează-ne!” […]
