Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
În comuna Belceşti, judeţul Iaşi, doi soţi au trăit necununaţi 38 de ani şi au născut câţiva copii. Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau slujbele la biserică şi nu puteau fi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare. Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o împărăteasă […]
Ceea ce vreau să spun este că nici eu, nici oricare alt preot nu suntem nimic. Decât doar că acelaşi har avem toţi. Părintele Cleopa spunea aşa: „Au venit la mine oameni să se plângă că preotul lor este beţiv, că pică prin şanţuri, că face o serie de lucruri care sunt neconforme cu poziţia […]
