Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine.
Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schimbă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament.
Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort.
Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”.
Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.
sursa Maica Siluana, Cu Hristos te întâlnești, mai întâi, în iad, Ed. Lumea Credinței 2013, p. 49-52
