Îmbrăţişăm viaţa aşa cum este. O luăm de mână şi pornim la plimbare. Când obosim ne mai aşezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt şi dăţi în care mai scrâşnim din dinţi. Facem o cruce mare. Ne ridicăm şi mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa noastră, nu este pe nici un loc.
Duioşie şi cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineaţă? Dar câtă bucurie? Cum arată iadul tău? Dar raiul tău ? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina şi întunericul, binele şi răul, bucuria şi durerea, isihia şi haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaiţul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioşie. Nu învinovăţi pe Dumnezeu, pe oameni, viaţa, pentru alegerile făcute cândva şi pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăţă fereastra sufletului şi a minţii. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune şi răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr şi sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăşi acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar şi când viaţa pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai!
Şi toate sunt la locul lor şi totuşi parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viaţă, alegeri cu multe bifurcaţii. Viaţa te mai duce şi pe unde nu îţi este voia şi te învaţă ce nici nu gândeşti. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile şi nopţi când lacrimile nu îţi ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu aşteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mîine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu aşterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.
Neştiinţa, lenea şi uitarea sunt cei trei vrăjmaşi ai omului. Mulţi suntem morţi, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcîndu-ne în dogme, scuze, diplomaţie. Şi la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învăţat să salut din sprânceană, alţii din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns! Între dragoste şi ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viaţă treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm necazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.
Carevasăzică îţi place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poţi duce? Roata se întoarce, nu uita! De cele mai multe ori nu poţi salva oamenii, poţi doar să îi iubeşti. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din faţa ta e plină de virtuţi şi nu îţi pică bine. Am venit la uşa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simţi lipsa. Privirea am spălat-o şi acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi?!
Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligenţa devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înşelăm sufletul. Şi am făcut la naştere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos şi cel mai adânc din întreaga lume. Şi Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trişez adeseori în povestea aceasta de dragoste şi totuşi Dumnezeu mă iubeşte. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar şi în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă şi creşte alta în locul ei. Nu uit că din om ţâşneşte adeseori Foame şi Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de linişte şi de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…
Viaţa ne aşează pe toţi în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viaţă nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia şi nu mă sperii. Dacă pierd totul în viaţă pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simţit o să ştiu doar eu şi Dumnezeu. De ce vorbeşti despre mine dacă nu mă cunoşti?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simţi tot ce am simţit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îţi toceşti gura, iar eu îmi trăiesc viaţa, a mea nu a ta. Învăţ să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toţi, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă ştii cel mai bine şi înţelegi slăbiciunile mele! Ziua de astăzi o înveşmântez în sărbătoare şi trag cerul peste mine. Restul e poveste…
Să nu uit. Când inima îngheaţă, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzeşte-te şi gustă din dulceaţa rugăciunii. Vorbe rotunde şi calde, de drag. Zâmbeşte, mâine va fi mai bine! Vezi-ţi de drumul tău, curat, demn şi fericit. Dumnezeu îţi preţuieşte dragostea, bunătatea, reuşitele, mulţumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat şi rămâi în pace.
Îţi doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…
Ieromonah Hrisostom Filipescu; Puţine cuvinte, Multă Iubire; Editura PIM, Iaşi, 2013 p.118-122
