Comunicarea cu semenii, de la suflet la suflet e absolut necesară.
Ne trimite Domnul în calea vieții oameni cu care să putem împărtăși bucurii, necazurile sau pur și simplu să vorbim. De asemenea, avem nevoie de mentori, mai ales în perioada de formare, dar, de fapt, toată viața e bine să ne fie în preajmă o persoană care să ne ghideze. De unii singuri ne-ar fi mult mai greu sau, în anumite aspecte, chiar imposibil să realizăm obiectivele propuse.
Înțelegând că și Dumnezeu lucrează prin oameni, formăm colective la serviciu, grupuri cu aceleași viziuni în cadrul altor activități, ne asociem în cadrul Bisericii pentru a realiza anumite sarcini și așa mai departe.
Niciuna dintre persoanele care, pe o cale sau alta, au intrat în viața noastră nu este din întâmplare. Doar că depinde de noi, de deschiderea noastră dacă înțelegem, mai mult sau mai puțin, rostul întâlnirii și lecția pe care Creatorul a vrut să ne-o transmită sau paiul pe care ni l-a întins întru salvarea sufletelor.
Dar, pe lângă comunicare cu cei de o ființă, mai avem și o altfel de comunicare, una în tăcere și liniște, cu mare luare aminte, una care poate umple orice gol din viața noastră.
E vorba de cuminecare, deci primirea Trupului și Sângelui Domnului, prin care îl simțim și îl primim pe Dumnezeu în inima noastră. Iar când îl ai pe Hristos nu îți mai lipsește nimic și cuvintele pot fi de prisos. Și avem nevoie de ea chiar mai des decât de prima (mai ales dacă discuțiile cu oamenii de multe ori alunecă în pălăvrăgeală).
Acest adevăr ni-l împărtășește și Pr. Dumitru Stăniloae: „Împărtășania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire. Astfel, devenim tot mai mult fii ai Tatălui după har şi fraţi între noi, în Hristos.”
Dar să nu uităm că înainte de împărtășanie e nevoie și de o altă comunicare, cea cu duhovnicul, sub epitrahil. Unde ceea ce spunem, ce spovedim, nu doar se aude în ceruri, ci și se iartă de sus. Rostind cu voce relele săvârșite, le tăiem din noi, iar rănile rămase în suflet le ungem cu lacrimi de pocăință.
Și așa devenim liberi și limpezi!
Preot Octavian Moșin
