Tragedia lumii de azi constă în două acte:
- înţelegerea greşită a realităţilor şi
- vieţuirea rea.
Răul astăzi îmbracă mai multe forme:
- egoismul raţionalist şi aberaţiile filosofice (mitul supraomului lui Nietzshce; erotismul lui Freud; dorinţa de putere a lui Adler; evoluţionismul lui Darwin);
- mitul iluminării prin evoluţie ştiinţifică şi progres;
- lăcomia - conştiinţa acumulării („religia” sec. XXI);
- descreştinarea, apoi ocultizarea societăţii;
- ateismul, propagat la nivelul tuturor structurilor sociale;
- profeţii mincinoşi (sectele şi noile mişcări religioase);
- distrugerea sistematică a pământului (ecologia);
- lumea virtuală agresivă a calculatorului şi a serialelor televizate;
- „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16).
Totuşi, umanitatea sec. XXI, se pare că a înţeles, pe baza experienţei dureroase a sec. XX, că toate încercările de a forma morala şi societatea fără religie, având drept fundament ateismul, sunt sortite eşecului. Însă, din păcate, ateismul, cu toate concepţiile sale despre ştiinţă, morală şi modul de viaţă, până azi continuă să rămână ideologia de bază a programelor şcolare, a mass-mediei şi a altor structuri importante, care au misiunea să educe omul şi să formeze cultura societăţii noastre. Chiar în spaţiul ex-sovietic, în zilele noastre, după câteva decenii de teroare comunistă, reformele nu sunt direcţionate spre atingerea renaşterii moral-spirituale a societăţii: recunoaşterea religiei creştine drept germene duhovnicesc, ce pătrunde toate laturile vieţii şi activităţile omului.
În acest context, mass-media devine instrumentul de manipulare a conştiinţei maselor, în duhul vremii. „Mass-media este combustibilul şi energia vitală a Imperiului [globalist]. Hegemonia neoliberalismului şi a Imperiului n-ar fi putut exista fără uriaşa fabrică de iluzii şi minciuni, care este nu doar instrumentul dominării, dar reprezintă manifestarea exclusivă a timpurilor noi, a aşa-numitului post-modernism”. E destul să menţionăm în acest sens atacurile permanente prin mass-media asupra Bisericii, prin reclame şi programe de divertisment anticreştine sau prin filme gen Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda, Mormântul lui Iisus sau Duhul vremii, prin care se încearcă dedublarea minţii tinerei generaţii (prin îndoială şi necredinţă), descreştinare, ateizare şi ocultizare.
Dar cea mai grozavă armă ideologică de impunere a concepţiilor neomodernismului, a noii ere, este cea a revoluţiei sexuale, prin care filoanele răului au urcat spre suprafaţă în a doua jumătate a sec. XIX, dar mai ales în sec. XX. Normele morale tradiţionale nu numai că au fost ridiculizate şi blamate, dar s-a purces şi la elaborarea unor teorii bizare şi la promulgarea libertinismului imoral şi a dezmăţului de orice fel (desfrâu, homosexualitate, incest, zoofilie). Are loc un proces de decadenţă, care se face tot mai simţit în toate regiunile globului.
Ce răspunsuri are Biserica Ortodoxă şi cu ce soluţíi vine?
Secularizarea lumii moderne este un fapt pe care Biserica nu-l poate ignora, a cărui sfârşit nu este deocamdată previzibil. De aceea ea trebuie luată la cunoştinţă în modul cel mai serios. În negarea tuturor autorităţilor şi chiar în concepţia ateistă despre lume, precum şi în liberalismul etic, secularizarea poate fi înţeleasă ca un apel la autonomia şi libertatea omului. Acest apel, trebuie să recunoaştem, se dovedeşte probabil necesar. Ar trebui probabil să ne întrebăm şi dacă tradiţionala expunere a credinţei creştine a lezat atât de mult demnitatea şi autonomia, încât o revoltă împotriva Dumnezeului predicat de către creştini este de nesocotit. Dacă lucrurile stau aşa, atunci ar fi necesară cercetarea tuturor aspectelor teologice şi antropologice ale procesului de secularizare din vremea noastră. Or, răspunsul la această întrebare ar presupune şi implicaţii de ordin etic, stabilirea a ceea ce este corect şi incorect prin raportarea noastră la Evanghelie.
O problemă a timpurilor noastre este şi aceea că la creştinii secularizaţi, cât şi la cei din cercurile nesecularizate, precum şi la agnostici, le lipseşte conştiinţa clară că există o legătură strânsă între concepţia despre Dumnezeu şi principiile umane.
Pe lângă toate aceste diagnoze, uneori acoperite prin metafore reuşite, alteori exprimate elaborat, prin concepte bine definite, există un context complicat de interacţiuni şi situaţii noi de viaţă generat de stadiul actual al dezvoltării economice, tehnologice şi al dinamicilor sociale globale. Pe de altă parte, toate provocările postmodernităţii arată, în acelaşi timp, nu doar un fel de "şantiere de lucru", deschise de umanitate cu bună-ştiinţă şi intenţie, pentru resituarea în raport cu lumea, cu istoria şi viaţa, ci şi situaţii-limită, probleme noi în care fără intenţie s-a ajuns, prin explorarea liberă şi fără precauţiuni a câmpului de opţiuni oferit de libertate, tehnologii şi prosperitate.
Dar, deoarece orice cultură conţine aspecte pozitive şi negative, judecând din perspectiva credinţei, teologia răsăriteană, care a cunoscut şi care s-a dezvoltat în contexte culturale foarte diverse, nu a identificat niciodată cultura şi Evanghelia, nici nu le-a separat. Ceea ce i-a permis Bisericii să ia de fiecare dată o atitudine nuanţată a fost faptul că a utilizat acea metodă selectivă, descrisă şi de Sf. Vasile cel Mare prin celebra analogie cu albina.
De aceea, e necesar să ţinem cont, în primul rând că, în orice cultură fie creştină, fie iluministă, există numeroase aspecte pozitive, care ne pot ajuta să păşim pe calea unei societăţi civilizate.
E nevoie de a concepe un nou stil de mărturie în societate. Elaborarea unei doctrine sociale rămâne a fi grija principală a oricărei Biserici naţionale în contextul provocărilor actuale.
Biserica nu poate interveni pentru soluţionarea problemelor sociale în competiţie cu ştiinţele umane, dar priveşte la realităţile ce-l înconjoară pe om prin prisma evanghelizării şi a spiritualizării acestora. Creştinismul va trebui să găsească şi să propună pentru fiecare caz în parte soluţii bazate pe învăţăturile şi tradiţia sa milenară, care ar putea să verse lumină atât în acţiunea socială a Bisericii, cât şi-n organizarea întregii societăţii.
Centrul şi scopul ultim al oricărei doctrine sociale a Bisericii îl constituie persoana umană şi unicitatea ei. Şi în acest sens este util să amintim faptul că nu este de ajuns ca toţi oamenii să fie definiţi ca egali. Cunoaştem deja consecinţele unui astfel de sistem în care accentul a fost pus excesiv pe egalitate (comunism). Trebuie ca viaţa omului să fie demnă, aşa după cum Hristos-Omul a conferit demnitate persoanei umane. După asemănarea modelului treimic, Dumnezeu - Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Nu al omului izolat, ci şi al comunităţii din care face parte. Iată doar câteva din reperele ce ar trebui să stea astăzi la baza formării unei doctrine sociale a Bisericii, alături de caracterul Ei dinamic şi continuu.
Prot. Dr. Vadim Cheibaş
