Necruțător și fără milă trece timpul:
Din ochii tatei, iar, a șters culoare.
În iriși l-a plouat cu anotimpuri,
Albastrul, contopindu-il cu sare...
L-a tot purtat cândva, în primăvară,
Copil, ce surâdea prin iarba moale,
Și s-au ascuns în zâmbet pe vecie,
Acele păpădii și-acela soare...
Apoi veni o vară cu jăratec,
Când inima în flăcări se-aruncase,
Și toate încercările din lume,
Păreau ușoare, vesele, frumoase...
Dar...se ivi și toamna aurie,
Ce i-a adus oftatul în picioare,
Și-n palmele de muncă osândite,
S-au așternut și frunze, și cărare...
Si-acum...îl bate iarna pe la tâmple,
Și-l ninge nemilos, îl viscolește,
Iar crivățul pe frunte îl sărută,
Și riduri pe sub ochi îi răscolește...
Dar, eu aș vrea ca timpul să se-ndure,
Nisipul din clepsidră să-l întoarcă,
Să fie numai vară-primăvara,
În anotimpurile bunului meu tată...
Diana Sava Daranuta
