Alipirea Basarabiei la URSS: aspectele bisericești ale sovietizării (anii 1940-1941)

211

Cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: Fenomenul ortodox moldovenesc: problema și sursele de documentare

Capitolul 2.

„Moștenirea” română

La 28 iunie 1940 Armata Roșie a intrat în Basarabia și, spre sfârșitul zilei de 30 iunie, a instaurat controlul asupra întregului ei teritoriu. Frontiera de stat a URSS a fost strămutată până la Prut și Dunăre. Asupra teritoriului nou alipit se extindeau atribuțiile Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b) al Ucrainei și ale organelor supreme ale puterii din RASS Moldovenească, care făcea parte din componența RSS Ucrainene. La 2 august 1940 a fost înființată RSS Moldovenească, care a existat în componența URSS până la destrămarea acesteia în anul 1991. Conform datelor Împuternicitului CC al PC(b) din toată Uniunea Sovietică pentru Moldova, la 1 februarie 1941, în raioanele rurale ale noii republici sovietice locuiau în total 2.152.902 persoane. Dintre ele raioanelor Basarabiei le reveneau 1.944.839, iar raioanelor vechi (din stânga Nistrului) – 208.063 persoane. 65% din locuitorii RSS Moldovenești erau pe atunci analfabeți, iar în rândul femeilor nivelul analfabetismului ajungea până la 80% 1.

Reflectarea perioadei basarabene (românești) a istoriei ortodoxiei în Moldova depășește cadrul studiului nostru. Însă e necesar să subliniem că în anii 1920-1930 autoritățile române forțau eliminarea „ortodoxiei rusești” din Basarabia nu doar și nu atât de teamă de „influența sovietică” prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhatul Moscovei nu avea în anii 30 nici forțe, nici posibilități pentru a îndeplini o comandă politică de acest gen. Plus că în categoria de persona non grata în România regală au ajuns chiar și emigranții – susținătorii Sinodului de la Karlowitz care nu acceptau nici puterea sovietică, nici împăcarea cu ea. În persecuțiile autorităților române asupra susținătorilor ortodoxiei „rusești” transpar, în primul rând, politica omogenizatoare a guvernelor României interbelice în dome- niul vieții religioase, ofensiva deliberată contra identității basarabene și nicidecum niște considerente ideologice „igienice”.

Trecerea la calendarul gregorian, la pascalia nouă, la limba română la slujbele religioase (în locul slavonei bisericești), precum și reorientarea politică sau înlocuirea clericilor ruși și o parte a celor moldoveni cu preoți români erau o parte componentă a cursului regatului spre românizarea noii provincii frontaliere, spre „asimilarea” Basarabiei de către Patriarhatul Român. Românizarea parohiilor basarabene efectuată mai mult sau mai puțin sistematic în tot decursul anilor 1920-1930 a fost sprijinită de presiunea pur polițienească, persecutarea adepților slujbelor religioase de stil vechi, atât a rușilor, cât și a moldovenilor, epurările etnice ale preoțimii, numirea în parohii a clericilor români, precum și de represaliile aplicate nesupușilor.

În lista supărărilor și pretențiilor Bisericii Ortodoxe Ruse față de Patriarhatul Român, alcătuită în anul 1945 în preajma negocierilor privind restabilirea relațiilor dintre cele două biserici ortodoxe, nu figurau doar „faptele care nu erau îndreptățite de canoanele bisericești” – presiunea administrativă asupra „Eparhiei Ortodoxe Ruse în Basarabia înstrăinată ilegal de Rusia” –, ci și anularea „ținerii slujbelor în așa-zisul stil vechi”, îndeosebi calcularea pascaliei, distrugerea cărților liturgice în limba slavă bisericească, scoaterea obiectelor și veșmintelor bisericești din parohii, persecuțiile asupra preoților ortodocși ruși, „privați la timpul respectiv de parohiile lor și de libertatea activității religioase pentru fidelitatea față de jurisdicția rusească sau pentru refuzul de a se supune reformelor promovate de Patriarhia Română” 2.

O parte a mirenilor moldoveni erau sensibili la loviturile aplicate identității moldovenești, iar pe preoții români, după cum scrie P.M. Șornicov, „îi percepeau în modul adecvat rolului acestora – ca pe niște funcționari ai unui stat străin”. Conform aprecierii aceluiași Șornicov, țăranii moldoveni, în marea lor majoritate, „și-au păstrat atașamentul față de stilul vechi, considerându-l o parte a tradiției naționale bisericești” 3. Faptul că ortodoxia din Moldova a reușit să facă față exodului în masă al preoților români din republică în 1944 denotă indirect că Biserica Ortodoxă Română nu a prins totuși ră- dăcini adânci în Basarabia. Nu trebuie însă exagerate consecințele înstrăinării dintre clericii români și popor, care, în opinia lui P.M. Șornikov, conduceau aproape că la răspândirea indiferentismului religios.

Ar fi cu atât mai mult o simplificare gravă ca preoții din Basarabia să fie considerați promotori doar și în exclusivitate ai românizării. Ei îndeplineau funcții importante de răspândire a culturii. „Am afirmat cu mândrie și afirm și acum, spunea peste mulți ani preotul foarte cult și instruit Gheorghe Irimița, că nu de dragul pricopselii am îmbrăcat sutana, ci dorința de a-i fi de folos aproapelui m-a silit să o fac”. Și aducea o mulțime de exemple de eforturi de culturalizare de-ale sale. Inclusiv acesta: „La 26 iunie 1933 am cumpărat un teren pentru casa de cultură în centrul satului, cheltuind pentru aceasta 12 000 de lei, întrebuințând pentru această construcție din banii mei proprii peste 10 000 de lei. Românii au scos tinicheaua de pe clădirea neterminată și au acoperit casa postului de jandarmi. Până la venirea în Basarabia a trupelor sovietice am fost pentru enoriașii mei agronom, zootehnician, veterinar…”4.

Documentele atestă religiozitatea statornică a majorității absolute a populației Basarabiei. „Ortodoxia populară” era capabilă să nu se clatine în credință doar din cauza că Patriarhia Română numea în funcții de episcopi în Basarabia-Moldova etnici români care vorbeau o limbă prost înțeleasă de țăranii moldoveni, iar Patriarhia Moscovei – etnici ruși, dintre care numai unul, Venedict (Poleakov), avea rădăcini și relații trainice în republică. În același timp o parte a preoțimii locale și, ceea ce e chiar și mai important, a activului bisericesc (starostii, dascălii), încă mult timp după război, chiar dacă nu și-au păstrat orientarea spre Patriarhatul Român, trăiau, totuși, cu amintirile despre timpurile „tutelei” românești asupra parohiilor ortodoxe – despre retribuțiile mari ale preoților, deschiderea liberă a locașurilor etc.

În ajunul venirii comuniștilor în Basarabia, eparhia era condusă de episcopul Bisericii Ortodoxe Române Efrem. Conform afirmației cunoscutului fruntaș bisericesc basarabean și moldovean, arhiepiscopului Varlaam (Vladimir Mihailovici Chirița) 5, episcopul „conducea foarte prudent și manifesta multă șiretenie administrativă, dar anume datorită acestor calități i-a îndepărtat de el pentru totdeauna pe basarabenii naivi și în curând a rămas fără ajutor. După ce nu s-a impus în fața lucrătorilor și a celor mai destoinici dintre preoți, el a recurs la o manevră care nu se practica în Basarabia: a numit în posturile cele mai de răspundere oameni foarte tineri. Nu-i greu să ne închipuim cum autoritatea unor arhierei de 22 de ani se reducea la zero, iar același episcop era nevoit să descâlcească nodul pe care tot el l-a făcut. După ce și-a meritat neîncrederea și răceala preoțimii, el a izbutit să se învrednicească și de zeflemeaua maselor care l-au poreclit „Efreșca” pentru o libertate a manierelor în public ce nu le era proprie arhiereilor noștri. Ca român, sprijinindu-se în totalitate pe susținerea autorităților civile și militare române, el a impus teroarea asupra locuitorilor pașnici și blajini ai Basarabiei. În mănăstiri proteja și avansa mari ticăloși, călcându-i în picioare pe truditorii cinstiți pentru că nu găsea susținere din partea lor. O dovadă a lașității, lipsei de curaj și de conștiință pastorală este fuga lui rușinoasă din iunie 1940 și august 1944. O dovadă a răutății și a spiritului lui de răzbunare este persecuția preoților care au rămas la locurile lor în 1940, aceasta ajungând până la internarea în lagăre” 6.

La momentul intrării trupelor sovietice, pe teritoriul Basarabiei erau peste o mie de biserici ortodoxe și tot atâția preoți în ele, vreo douăzeci și cinci de mănăstiri și circa două mii de călugări 7. Aceste cifre nu sunt precise și reprezintă o estimare retrospectivă aproximativă făcută de autoritățile sovietice. L. Tihonov (cu referință la studiul lui G. Palade și L. Chicu) scrie despre 1090 de biserici și 28 de mănăstiri 8.

Statistica oficială a autorităților române se deosebește întrucâtva de aceste cifre. Poate că discrepanțele au vreo legătură cu diferența de criterii și metode de calcul, însă reconstituirea acestor criterii și metode de calcul pe baza informațiilor de care dispunem azi nu ni se pare posibilă. „Ce a fost lăsat pe 28 iunie 1940?”, își puneau întrebarea funcționarii administrației regionale basarabene. Conform datelor lor, care ar trebui preferate în virtutea caracterului oficial al publicației, erau 938 de biserici, 34 de mănăstiri, 705 de case parohiale” 9. Slujbele religioase erau oficiate de 1042 de preoți, 19 diaconi, 1099 de dascăli 10. În Transnistria, inclusiv pe teritoriul fostei RASS Moldovenești, care intra în componența RSS Ucrainene, după un sfert de secol de persecuții și propagandă ateistă s-a păstrat doar o singură biserică, care funcționa tocmai la Odesa. Celelalte biserici de pe teritoriul dintre Nistru și Bug au fost distruse sau transformate în cluburi și magazine 11.

Regimul comunist și preoții persecutați

După cum reiese din memoriul adjunctului secretarului de stat pe culte și arte adresat mareșalul Ion Antonescu privind situația clerului bisericii ortodoxe după începutul războiului cu URSS, în 1940 597 de preoți au emigrat din Basarabia. Majoritatea în România, iar 12 persoane în Germania 12. 526 de clerici au rămas sub puterea preluate de la Gh. Palade și L. Chicu „Biserica din Basarabia în anii 1918- 1940” // Cugetul. 1995. Nr. 1-2. 13.

Nu toți doritorii au reușit să plece. Gheorghe Palade a depistat în documentele fostului NKVD date importante despre soarta celor care au vrut, dar nu au reușit să iasă de pe teritoriul sovietic. „Informații despre dorința preoților basarabeni, rămași sub regimul sovietic, de a pleca în România, în conformitate cu acordul dintre cele două state, scrie istoricul, se conțin în dosarul preoților Cernouțeanu Anton și Cernouțeanu Vladimir”.

După instalarea puterii sovietice în Basarabia în 1940 la Chișinău a venit un grup de clerici din diferite localități, „pentru a primi de la autoritățile sovietice permisiunea oficială pentru plecarea în România”. Dat fiind că înregistrarea celor care doreau să plece se terminase deja, frații Cernouțeanu au încercat să acționeze pe ocolite. Ei au întocmit lista preoților care voiau să plece peste Prut și i-au expediat o telegramă colectivă corespunzătoare guvernului sovietic de la Moscova. Ca rezultat A. și V. Cernouțeanu au fost acuzați de discreditarea puterii sovietice și au primit sentința Consiliului special al NKVD – 5 ani de detenție în lagăr „pentru activitate contrarevoluționară” 14.

Frații Cernouțeanu nu sunt nici pe departe singurele victime ale represiunilor din rândul clericilor basarabeni. La începutul primăverii anului 1941 a fost suficient ca biroul CC al PC(b) al Moldovei să constate înviorarea activității „clericilor și sectanților” pentru ca aceștia să fie acuzați imediat de „activitate antisovietică dușmănoasă” 15. În astfel de cazuri puterea nu obișnuia să umble cu prea multe menajamente. Unii dintre preoții rămași în Moldova au fost suspectați de activitate contrarevoluționară și arestați. În același timp în rândul „elementelor dușmănoase”, asupra căror NKGB (Comisariatul Poporului al Securității de Stat) al RSS Moldovenești pregătea materialele pentru deportare, nu au fost menționate „elementele bisericești și sectante”. Reiese că în perioada respectivă nu se planifica să fie deportați preoții ca grup social, iar cei care au fost supuși deportării nu au fost reprimați pentru preoție, ci din alte considerente.

Din păcate, în literatura de specialitate lipsește unitatea de vederi în privința numărului total al preoților reprimați. De obicei figurează două cifre. Prima a fost reprodusă în „Basarabia desrobită…” în 1942. În această ediție se afirmă că atunci când românii s-au întors în Basarabia în iulie 1941, „48 de preoți lipseau – fie că au fost împușcați, fie deportați” 16. Deci, 48 de preoți au fost „fie împușcați, fie deportați”, dar ei nu erau în Basarabia în iulie 1941. Istoricii care au investigat ulterior această chestiune au tratat aceste cifre drept veridice, întrucât ele au fost stabilite practic în mod oficial și verificate pe cale administrativă. Așa a procedat, de exemplu, prof. Anatol Petrencu, care a făcut referință la „Basarabia desrobită…”, atunci când și-a fundamentat concluzia generală privind teroarea 17. Totuși autorul nu a reprodus cifra de 48 ca atare. Probabil din cauza că aspectul bisericesc al problemei nu constituia obiectul cercetării sale. Pentru noi, în cazul dat este important însuși faptul încrederii acordate de Petrencu unei ediții din anul 1942. Cu aceeași încredere a tratat acest indicator și istoricul Ludmila Tihonov 18.

Nu este întru totul clară situația cu statistica pe care o folosește un alt grup de istorici. Este vorba de un număr egal sau apropiat de 100. Cea mai timpurie sursă de date de acest gen este un articol al lui S. Roșca publicat, de asemenea, în 1942. „Soarta preoțimii basarabene era decisă de mașina necruțătoare a NKVD, scria S. Roșca. Peste 100 din cei 526 de preoți care au rămas în Basarabia au căzut jertfă regimului comunist. O parte din ei au fost executați pe loc”19. Aceste cifre se deosebesc de datele oficiale românești citate mai sus și făcute publice în același an 1942. În 1997 teza referitoare la 100 de preoți reprimați a fost reluată în monografia lui A. Petrencu. Atunci acest autor afirma că în ajunul războiului în Basarabia bolșevicii „au omorât și au deportat în Siberia 52 de preoți și 45 de dascăli” 20 – în total 97 de persoane. Dacă este să luăm în vedere doar preoții reprimați, avem un număr apropiat de cel general acceptat.

Absolventul Academiei Teologice din Sankt-Petersburg N.V. Stratulat, care nu are încredere în datele românești din cauza originii lor eminamente propagandistice, a remarcat că Petrencu în general nu a inclus în lucrarea sa din 2006 cifrele menționate mai sus și nu a citat niciun nume de cleric reprimat 21. Lista preoților reprimați este însă reprodusă în lucrarea Marianei S. Țăranu publicată în 2010 și consacrată în special anilor 1940-1941 22. Autoarea și-a întemeiat investigația pe datele de arhivă și pe o serie de publicații periodice din anii celui de-al Doilea Război Mondial. În același an 2010 Mari- ana S. Țăranu a organizat la Sibiu o conferință pe tema cărții sale 23. În anexa 5 ea a reprodus „Lista preoților și dascălilor bisericești din Basarabia care au fost omorâți sau deportați de comuniști”. Această listă, cu trimiteri la Arhiva Națională a Republicii Moldova și la ziarele „Raza” și „Basarabia”, conține 53 de nume de preoți și dascăli bisericești omorâți sau deportați de comuniști în anii 1940-1941. În cazul dat divergențele nesemnificative dintre statistici au, după toate probabilitățile, o explicație simplă. În lista reprodusă de M. Țăranu sunt adăugați coriștii bisericești reprimați care nu figurau în lista din 1942. În ansamblu, cercetările istoricului moldovean inspiră încredere și pot fi acceptate de comunitatea istorică. Cu toate acestea, cifrele alternative își păstrează susținătorii.

„Peste 100 de preoți, scrie G. Palade în 2013, au fost reprimați, unii au fost împușcați, alții condamnați la detenție în lagăr sau au fost deportați” 24. Scriind acestea, autorul totuși 1) face trimitere la lucrarea M. Țăranu și 2) este cât se poate de bine la curent cu investigația basarabeană din 1942. La rândul său, absolventul Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, N.V. Stratulat, în general consideră că datele moldo-române sunt exagerate 25. De menționat că istoricul nu a întreprins investigații proprii. El i-a acordat, pur și simplu, predilecție listei „preoților, călugărilor și mirenilor arestați, condamnați și decedați” alcătuite de ieromonahul Iosif (Pavlinciuc) pe baza documentelor de arhivă și fondurilor personale. În această listă figurează numele a 28 de persoane 26. Însă această listă, după cum o recunoaște și N. Stratulat, este incompletă. În ea, de exemplu, nu a ajuns numele protoiereului Ieremia Cecan, deci există temeiul de a suspecta și existența altor lacune și omisiuni. Pe lângă aceasta, nu sunt întru totul clare criteriile de includere în lista lui Iosif a unor „mireni”. S-ar putea să fie vorba de coriști sau membri ai activului bisericesc. Probabil că lista publicată de M. Țăranu nu-i era cunoscută lui Stratulat în timpul scrierii articolului. De aici, posibil, decurg și afirmațiile sale întrucâtva categorice despre numărul preoților reprimați cu care nu putem să fim de acord. Trebuie continuată confruntarea diferitelor liste, precum și investigațiile în arhive, înainte de a-i pune punct definitiv acestei chestiuni. Deocamdată vom recunoaște drept cele mai pertinente datele reproduse de Mariana S. Țăranu, care includ 53 de preoți și dascăli bisericești nominalizați –„omorâți sau deportați” în perioada antebelică.

Preluarea parohiilor sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse

Venirea comuniștilor a afectat grav situația bisericii, stările de spirit ale credincioșilor și preoțimii. Conform mărturiei arhimandritului Varlaam (Vladimir Mihailovici Chirița) menționat mai sus, care a fost în 1940 arhiereul bisericilor și mănăstirilor fostei eparhii a Hotinului, „evenimentele din iunie 1940 au luat prin surprindere biserica basarabeană: toți episcopii au dat bir cu fugiții, din preoțimea din orașe și sate a rămas aproximativ o treime. Poporului îi era dor foarte mult de păstorii săi. Anual delegațiile parohiilor băteau în ușile fostelor centre eparhiale cu aceeași rugăminte: «Dați-ne un preot». În virtutea circumstanțelor intervenite preoții parohiali slujeau concomitent în mai multe parohii. Impozitele exagerate stabilite atunci le-au tăiat unora pofta de a-și onora în continuare obligațiunile pastorale. Mănăstirile erau cuprinse de o teamă mare pentru viitorul lor ca unități bisericești, publice și economice” 27.

În această situație dificilă un grup de clerici din Chișinău în frunte cu protoiereul Misail, tatăl lui Varlaam Chirița, a expediat la Patriarhia Moscovei o telegramă cu rugămintea „de a trimite la văduvita catedrală de la Chișinău un episcop” 28. Patriarhia moscovită l-a desemnat în calitatea de cârmuitor provizoriu al eparhiei Chișinăului și Moldovei pe episcopul Alexie (Sergheev). Varlaam Chirița afirmă că, după ce a fost detașat în Moldova, Alexie a ajuns la Chișinău în septembrie 1940. Conform altor date, episcopul Tulei Alexie a fost detașat la Chișinău cu chestiuni de serviciu în calitate de „cârmuitor al comunităților ortodoxe ale Eparhiilor Chișinăului, Bălților, Ismailului și Cernăuților pe un termen de 6 luni” la 3 decembrie 1940 și confirmat „la catedrala din Chișinău cu acordarea titlului de Arhiepiscop al Chișinăului și Basarabiei” la 12 mai 1941 29. Dar cel mai probabil e că Alexie s-a aflat un timp la Chișinău în mod neoficial – din septembrie 1940. Între venirea în Moldova și numirea oficială în funcția de interimar au trecut câteva luni.

Capul Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Serghie (Starogorodski) îl trata pe Alexie „cu o oarecare neîncredere, considerându-l un om apropiat puterii sovietice” 30. Viitorul patriarh avea temeiurile sale – ce altă atitudine mai putea avea el față de acest „om cult, multi-lateral dezvoltat”, care a luat parte activă la editarea cărții „Adevărul despre religia în Rusia”? 31 Același Alexie a pus umărul la demolarea Bisericii Ortodoxe Ruse și, fiind cârmuitorul Eparhiei Ivanovo, și-a proclamat autocefalia în 1938. Pentru aceasta el s-a învrednicit de lauda din partea autorităților („pentru timpul respectiv a fost un pas pozitiv și care contribuia la descompunerea bisericii” 32), dar i s-a interzis să fie slujitor al altarului și a fost deferit judecății arhiereilor.

În calitate de episcop al Chișinăului și Basarabiei culpabilul Alexie, numit în această funcție, probabil, nu fără concursul NKVD, a reușit să se reabiliteze în fața Patriarhiei Moscovei. Nu avem la dispoziție documente care ar confirma zvonul conform căruia populația locală îl trata pe Alexie (ca, de altfel, și pe alți ierarhi numiți în funcții în eparhiile vestice recent alipite) aproape ca pe un „agent al CK”. Această afirmație (fără trimitere la sursă) a pătruns și în literatura de specialitate, grație începutului pus de O.I. Vasilieva 33. În dosarul personal de observare al lui Alexie care s-a păstrat în arhiva Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Alexie e numit doar o singură dată „agent” și în legătură cu alte evenimente:

„În comunicatele radioului german se spunea că el, plecând din Oriol în timpul ofensivei nemților asupra orașului, a dus cu el o gloată de câteva mii de credincioși. În legătură cu aceasta nemții l-au numit «agent bolșevic», cu care el însuși este la curent” 34.

Episcopul Alexie a efectuat o operațiune destul de complicată și delicată de reunire a parohiilor ortodoxe cu Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru aceasta trebuia să primească cererile personale ale preoților cu privire la admiterea fie și a unei părți mici a parohiilor în subordinea canonică și jurisdicția Patriarhiei Moscovei. La momentul respectiv era absolut imposibil să fie făcut așa ceva fără sprijinul direct (fie și tacit) al autorităților civile și militare sovietice, cu atât mai mult peste doar o lună după introducerea trupelor sovietice (anume din această perioadă provine una dintre declarațiile de care am luat cunoștință) 35. Biserica Ortodoxă Rusă i-a dat o înaltă apreciere activității lui Alexie în RSS Moldovenească în anii 1940-1941. După spusele lui Alexie însuși, el a fost ridicat la rangul de arhiepiscop anume pentru „reunirea cu succes a parohiilor române cu Patriarhia Moscovei”. Ultima dintre faptele cunoscute ale lui Alexie în eparhie a fost apelul lui patriotic către ortodocșii Moldovei publicat după începutul războiului cu Germania 36.

Activitatea lui Alexie s-a învrednicit și de înalta apreciere a unor reprezentanți ai preoțimii autohtone. Venirea lui, după cum afirmă Varlaam (Chirița), a pus capăt dezorganizării vieții bisericești și confuziei care îi cuprinsese inițial pe clericii rămași pe teritoriul sovietic. Iar cei „confuzi” constituiau majoritatea. În studiul său „Istoria în fața ochilor: biserica ortodoxă în Moldova în ultimii 28 de ani. (Scurtă schiță)”, scris în 1944, Varlaam afirma că odată cu venirea episcopului de la Moscova în fruntea preoțimii basarabene, „a apărut o voință puternică și o minte luminată”. „Luminând cele cheltuite și adunând laolaltă cele irosite, ep(iscopul) Alexie a instituit într-un termen foarte scurt administrația eparhială, i-a numit în funcția de arhierei dintre cei mai respectabili și în general a purces serios la cârmuirea bisericii bas(arabene), semănând în inimi încrederea în ziua de mâine; cucerindu-i pe toți cu simplitatea sa și cu manierele sale, el a izbutit să facă să-i fie respectat rangul episcopal și să-i fie îndeplinite ordinele de vlă- dică. Odată cu venirea ep(iscopului) Alexie biserica basarabeană intră în acea albie liniștită din care a fost izgonită de împrejurările istorice după plecarea arhiepiscopului Anastasie (anul 1918). Chișinăuienii l-au îndrăgit sincer și s-au atașat de ep(iscopul) Alexie. La slujba lui inspirată catedrala era arhiplină de credincioși. Și chiar în timpurile rele din iunie 1941, când fiarele fasciste îi izgoneau din cuiburile lor natale pe oamenii ruși, episcopul Alexie, fără a arăta nici pic de frică, continua slujbele, demonstrându-și curajul și credința în victoria oștenilor ruși, de același sânge. Patriot până la măduva oaselor, el chema poporul la lupta neîmpăcată cu dușmanul slavilor. Plecarea ep(iscopului) Alexie din mediul basarabenilor a fost neașteptată și necunoscută nimănui” 37. (Este vorba, în cazul dat, despre începutul războiului, când în Basarabia circulau zvonuri că Alexie a fost ucis).

Specificul acțiunilor anti-bisericești ale statului pe teritoriul Moldovei

Se obișnuiește să se considere că în teritoriile alipite înainte de război „se preconiza desfășurarea acțiunilor anti-bisericești de stat care fuseseră deja efectuate în granițele precedente ale URSS. Dar le-a împiedicat războiul cu Germania hitleristă” 38. Însă se mai știe și faptul că în „vechea” URSS înainte de război începuse deja virarea lui Stalin spre o politică bisericească mai moderată. Nu am reușit să găsim documente care să confirme existența unor planuri cu adevărat de mare anvergură de desfășurare a unor „acțiuni de stat anti-bisericești” în Moldova. În același timp, unele acțiuni ale puterii noi aveau un caracter secularizant foarte pronunțat. Din competența preoțimii tuturor confesiunilor și a sectelor religioase au fost retrase registrele de stare civilă 39. În conformitate cu legislația sovietică pri- vind naționalizarea pădurilor, pădurile bisericilor și ale mănăstirilor au fost introduse în fondul de stat 40. O parte din edificiile bisericești și monastice le-a fost transmisă instituțiilor de ocrotire a sănătății 41, caselor de odihnă 42, caselor de copii. Se știe că, de exemplu, clădirea bisericii fostului Seminar Teologic a fost utilizată mult timp ca sediul al NKVD. Până când s-a fisurat în urma cutremurului de pământ 43. Evaluarea retrospectivă de către funcționarii Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a stării mănăstirilor în anul 1940 prezintă, de asemenea, un tablou destul de deprimant. Anume atunci „unele mănăstiri au fost lichidate cu de la sine putere de organizațiile locale”. De exemplu, mănăstirea Hârjauca „a fost transformată în casă de odihnă, iar călugării s-au împrăștiat prin satele din preajmă și alte mănăstiri”. (Doar în timpul războiului, sub autoritatea românilor, călugării s-au întors la mănăstire și au restaurat-o.) Iar economia monastică, care se evidenția până în 1940 printr-o agri- cultură și o meșteșugărie robustă 44, odată cu venirea comuniștilor a decăzut „în urma sechestrării de la mănăstiri în 1940 a unei părți a gospodăriei lor” 45. Doar unele decizii ale zeloșilor carieriști locali orientate spre nimicirea bisericii au fost anulate de autoritățile superioare ca fiind greșite și inoportune. De exemplu, biroul CC al PC(b) al Moldovei a anulat decizia comitetului județean Chișinău privind închiderea mănăstirii Căpriana și organizarea în ea a unei case de copii deja peste nouă zile după aprobarea ei 46.

Una dintre importantele acțiuni secularizante pe teritoriul fostei Basarabii a fost inventarierea bunurilor organizațiilor religioase, întâi de toate a obiectelor din metale prețioase. Bunurile inventariate trebuiau să rămână la dispoziția comunității bisericești – ele le erau transmise cu recipisă pentru păstrarea cu responsabilitate reprezentanţilor ei oficiali 47. Această acțiune a fost prost pregătită, s-a tărăgănat, a generat protestele credincioșilor și a alertat CC al PC(b) din URSS. În satul Racovăț, raionul Soroca, efectuarea inventarierii bunurilor bisericești a provocat tulburări în rândul țăranilor. Autoritățile partinice au legat aceste evenimente de „lipsa caracterului organizat, a muncii de lămurire”, precum și cu faptul că inventarierea s-a desfășurat „fără tact, fără luarea în considerație a stării de spirit religioase”. În munca comisiei de inventariere a bunurilor „a fost an- trenat secretarul comitetului executiv sătesc, evreu de naționalitate”, fapt care nu le-a plăcut țăranilor și le-a trezit suspiciuni. Preotul local, Batkovski, i-a convins pe locuitorii satului „să lase muncile câmpului pentru a nu-l admite pe reprezentantul puterii sovietice la inventarie- rea bunurilor bisericești”48. Țăranii ofensați spuneau: „Puterea sovietică ne ia impozite mari pentru casă, pentru cal și pentru toate, noi plătim totul, dar să nu vă atingeți de biserica noastră…”49.

Despre incidentul de la Racovăț i s-a raportat președintelui comitetului executiv Soroca. Dar, conform aprecierii CC al PC (b) al Moldovei, funcționarul „nu a tras concluzii politice din munca primei comisii”. El a dispus „să fie efectuată imediat inventarierea – ca rezultat, celei de-a doua comisii la fel nu i s-a permis să lucreze”. Conducerea de partid a republicii a apreciat în mod critic și acțiunile în această situație ale comitetului raional Soroca al PC(b) al Moldovei care „nu a luat la timp măsuri pentru neadmiterea faptului menționat mai sus” 50. La efectuarea inventarierii bunurilor bisericești au apărut probleme chiar și la Chișinău, unde comitetul executiv orășenesc a antrenat „persoane nedemne de încredere politică (specialiști-bijutieri) și nu le ia în considerație naționalitatea” 51. La 15 mai 1941 împuternicitul CC al PC(b) din toată Uniunea și al CCP al URSS pentru Moldova, S.A. Goglidze, i s-a adresat cu o scrisoare specială secretarului CC al PC(b) al Moldovei, P. Borodin. Împuternicitul CC al PC(b) din toată Uniunea a somat conducerea de partid moldovenească „să avertizeze toate raioanele și județele despre necesitatea abordării strict chibzuite și tacticoase a populației” în timpul efectuării inventarierii bunurilor bisericești 52. Judecând după scrisoarea lui S.A. Goglidze, autoritățile locale peste măsură de zeloase au încercat să califice manifestările contra inventarierii bunurilor bisericești drept „antisovietice”, dar au fost „corectate” de superiori.

La 20 mai 1941, cu o lună înainte de începutul războiului, a urmat indicația directivă a secretarului CC al PC(b) al Moldovei, P. Borodin, adresată secretarilor comitetelor județene, orășenești și raionale ale PC(b) al Moldovei. Și aceasta viza, de asemenea, „excesele” politicii antibisericești. Funcționarul de partid a făcut trimitere la decizia menționată deja de noi a CC al PC(b) al Moldovei din 10 mai 1941 „cu privire la anularea deciziei incorecte, dăunătoare sub aspect politic a comitetului executiv județean Chișinău «Cu privire la închiderea mănăstirii Căpriana și organizarea în ea a unei case de copii». El a subliniat că „comitetele județene, orășenești și raionale ale PC(b) al Moldovei nu au tras din aceasta concluziile corespunzătoare”, că ele nu-i „acordă atenția cuvenită muncii organelor fin(anciare) de inventariere a bunurilor bisericești și mănăstirești și selectării oamenilor pentru această muncă. Nu este efectuată munca de lămurire în masă în jurul acestei acțiuni, ceea ce este rezultatul ignorării sentimentelor profund religioase ale populației Basarabiei” 53.

Astăzi e greu de spus cu precizie ce anume a jucat rolul principal în faptul că incursiunile anticlericale nechibzuite ale comuniștilor moldoveni din anii 1940-1941 au eșuat. Să fie oare vorba doar de începutul războiului? Sau planul ofensivei anticlericale a existat, însă autoritățile nu au reușit să-l realizeze? Sau totuși reacția tăioasă a enoriașilor a avut ca efect readucerea la realitate a Moscovei și Chișinăului? În orice caz, în pofida părerii predominante conform căreia comuniștii au dezlănțuit practic imediat atacul asupra bisericii, trebuie să recunoaștem: cel puțin conducerea moscovită nu i-a pus piedici restabilirii jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse în fosta Basarabie. Biserica Ortodoxă Rusă își considera aceste acțiuni perfect legitime. Ea nu a recunoscut drept canonică subordonarea fostelor sale parohii Bisericii Ortodoxe Române realizată după alipirea Basarabiei la România în anul 1918 54. Jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române în Basarabia nu a fost recunoscută nici de reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (Sinodul de la Karlowitz) 55. Nu a existat niciun fel de propagandă antireligioasă serioasă în Moldova înainte de război. Fie că la început nu au avut timp pentru ea, fie că n-a fost ordin de la Moscova. Abia în martie 1941 biroul CC al PC(b) al Moldovei și-a îndreptat în sfârșit atenția spre „ateismul militant”. S-a dovedit că propaganda și agitația antireligioasă se „desfășoară slab” în republică, că Uniunea ateiștilor militanți în partea din stânga Nistrului nu face nimic 56. Însă chiar și aluzia firavă la acțiunile antireligioase ale puterii a fost percepută foarte dureros de clericii și credincioșii basarabeni. În orice caz, anume astfel este descrisă situația nu doar în documentele sovietice, ci și (îndeosebi!) cele românești. „O parte semnificativă a preoțimii, se spune într-un memoriu al ministrului, adjunctului secretarului de stat pentru culte și arte adresat mareșalului I. Antonescu, a rămas sub ocupația sovietică printre credincioși, îndeplinindu-și datoria cu risc pentru viață. Ei au cucerit dragostea credincioșilor, care îi susțineau cu mari sacrificii sub persecuțiile bolșevice”57.

Învățătorul basarabean Ion Cneagnițchi-Vlăsescu, în memoriul său (din 1943) a declanșat o filipică furioasă contra orientării anti- religioase a instruirii școlare din Moldova Sovietică între 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941: „Autoritățile sovietice urmăreau scopul de a-i îndepărta pe elevi de credința creștină, întrucât își dădeau seama bine că atâta timp cât acești elevi trăiesc cu frica lui Dumnezeu, nu li se poate forma spiritul cruzimii și indiferență față de propriul Eu. Acesta s-a dovedit a fi aspectul cel mai delicat și care cedează cel mai greu în fața luptei, și, până la urmă, în acest domeniu ei nu au ajuns la niciun rezultat. Erau folosite pentru convingere diferite mijloace și cele mai prostești proceduri, care deja după prima lor analiză dădeau posibilitatea de a-ți crea o impresie clară despre adevărata temeinicie și fermitate a principiilor bolșevice”.

A nega divinitatea în fața poporului basarabean, afirma Ion Cneagnițchi-Vlăsescu, „înseamnă să predici în deșert. Eu consider că poporul basarabean e un fanatic religios, întrucât, riscând să fie deportat și suferind sacrificii materiale colosale impuse de regimul sovietic, el în majoritatea cazurilor a menținut bisericile deschise. Această atitudine izvorăște din familie și are o influență directă asupra școlii. Copiii au fost obligați să asculte lecțiile antireligioase și chiar să răspundă în acest sens, dar în realitate ei rămâneau nestrămutați în credința lor” 58.

Neacceptarea tacită, iar uneori fățișă de către societatea basarabeană a lamentabilelor eforturi antireligioase ale comuniștilor a constrâns autoritățile să renunțe practic imediat la antireligiozitatea amplă absolut nepotrivită în Basarabia. Este semnificativ faptul că scrisoarea de instructaj absolut secretă, apărută cu două săptămâni înaintea războiului, la 7 iunie 1941, a secretarului CC al PC(b) al Moldovei, M.M. Bessonov, adresată organizațiilor de partid din Moldova

„Cu privire la propaganda antireligioasă și inacceptabilitatea încălcării drepturilor credincioșilor”, editată într-un tiraj de 75 de exempla- re, atrăgea atenția în mod accentuat nu doar și nu atât asupra muncii antireligioase slabe, cât asupra cazurilor „de administrare birocratică și de încălcare a sentimentelor religioase ale credincioșilor”. În document, pe lângă evenimentele deja menționate din satul Racovăț, au fost aduse și alte exemple de atitudine inadmisibilă față de sentimentele credincioșilor: „În satul Slobozia-Cremene, raionul Vertiujeni, șeful școlii, Robalevici, împreună cu președintelui Sovietului Sătesc au intrat în timpul slujbei în biserică și au început să-i alunge din biserică pe copii, provocând astfel o indignare mare în rândul țăranilor.

În satul Hădărăuți, raionul Ocnița, în timpul slujbei în biserică a intrat un milițian în uniformă, cu chipiul pe cap, cu o țigară între dinți, fluierând o melodie veselă, a mers la altar, la preot și i-a propus să intre după slujbă la miliție.

În raionul Otaci în timpul slujbei președintele Sovietului Sătesc a intrat în biserică, a întocmit actul de închidere a bisericii, iar țăranilor le-a propus să se ducă la muncă în câmp.

În satul Temși, raionul Bender, învățătorul Chilemciuc a prins un câine, i-a atârnat o cruce de gât și i-a dat drumul prin sat, arătându-l țăranilor cu cuvintele «Uitați-vă, fuge popa» 59.

CC al PC(b) al Moldovei se temea vădit să-i provoace pe credincioși la noi manifestații, considerând că astfel de cazuri, dacă nu întâmpi- nă „riposta cuvenită” din partea organizațiilor de partid, „sunt folosite de elementele dușmănoase în scopuri antisovietice” 60. De aceea, chemând organizațiile de partid, sovietice și sindicale la îndeplinirea întocmai a deciziei CC al PC(b) al Moldovei cu privire la propaganda antireligioasă și munca Uniunii ateiștilor militanți în Moldova din 7 martie 1941, conducerea de partid a Moldovei a considerat necesar să evidențieze cerința politică principală pentru timpul respectiv: „CC al PC(b) al Moldovei obligă com(itetele) j(udețene), orășenești și raionale al PC(b) al Moldovei să poarte o luptă fermă cu faptele de acest gen, trăgându-i la răspundere pe linie de partid și sovietică pe toți cei care insultă sentimentele religioase ale oamenilor muncii și substituie munca cotidiană de propagandă antireligioasă și educație comunistă a oamenilor muncii cu metodele birocratice de administrare” 61. Înainte de război populația fostei Basarabii a constrâns vădit regimul comunist să ia în considerație sentimentele ei religioase.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

1 Vezi: РГАСПИ. Ф. 573. Оп. 1. Д. 1. Л. 57. Conform calculelor Direcției Centrale de Statistică a URSS, numărul total al populației RSS Moldovenești în anul 1940 era de 2 468 000 de persoane.

2  Despre toate acestea se spunea în Mesajul patriarhului Moscovei și al întregii Rusii Alexie adresat patriarhului român Nicodim din 23 aprilie – 6 mai 1945 – Пасат, 1. С. 122-124.

3  Шорников П.М. Политика румынских властей и кризис православной церкви в Бессарабии. С. 166.

4 Scrisoarea protoiereului Gheorghe Irimița adresată arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei Nectarie cu dezmințirea declarației primului secretar al CC al PC al Moldovei, I.I. Bodiul din 26 iulie 1963. – Пасат, 3. С. 234-236.

5 S-a născut în anul 1909. Fost locatar al mănăstirii de bărbați din Țigănești. Avea studii teologice superioare (a absolvit Facultatea de Teologie de la Chișinău a Universității din Iași). Hirotonisit în rangul de ierodiacon în 1935; de ieromo- nah – în 1936; de arhimandrit – în 1940. În 1940 era arhiereul bisericilor și mănăstirilor din fosta eparhie a Hotinului a Bisericii Ortodoxe Române; din 1942 până în iunie 1943 – starețul mănăstirii Pantelimon din orașul Odesa și arhiereul bisericilor și mănăstirilor din Odesa. În iunie 1943 a plecat în România, unde a fost starețul mănăstirii Tismana și profesor de istorie, geografie și literatură română la școala de dascăli; în 1944 a revenit în RSS Moldovenească și până în 1946 a fost preot la Biserica din satul Pitușca, raionul Călărași al RS Moldovenești. În anul 1946 a fost condamnat de Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești conform art. 54 10 al Codului Penal al RSS Ucrainene (agitație și propagandă antisovietică). Și-a ispășit pedeapsa până în iunie 1954. După ispășirea pedepsei a revenit la locul de trai în RSS Moldovenească și s-a stabilit la mănăstirea de bărbați din Suruceni. – Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1203. Л. 64. Vezi și: Пасат, 1. С. 187-194.

6 Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах. Православная церковь в Молдавии за последние 28 лет. (Краткий очерк). – Пасат.

7 Докладная записка заместителя заведующего Инспекторским отделом Совета по делам РПЦ В.С. Спиридонова председателю Совета по делам РПЦ Г.Г. Карпову о проверке работы уполномоченного Совета по Мол- давской ССР П.Н. Роменского от 25 января 1951 г. – Пасат, 1. С. 512.

8 Tihonov L. Politica statului sovietic față de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965). Chișinău: Editura Prut Internațional, 2004. P. 24.

9 Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești. București: Institutul de Arte grafice „Marvan” S.A.R., 1942. P. 357.

10 Palade, Gh.; Chicu L. Biserica ortodoxă din Basarabia în anii 1918-1940 // În: Cugetul: Revistă de istorie și cultură. 1995 – Nr. 1-2 – P. 73-77.

11 Vezi: Petrencu A. România și Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Chișinău: Editura „Epigraf”, 1999. P. 142; Tihonov L. Represiunile împotriva religiei și bisericii în RSSM. P. 600-601.

12  Din memoriul adjunctului secretarului de stat pe culte și arte adresat mare- șalului I. Antonescu privind situația clerului bisericii ortodoxe în Basarabia după începutul războiului cu URSS, din 4 noiembrie. – Пасат, 1. С. 768.

13 Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești. P. 160.

14 Gheorghe Palade. Reprimarea preoțimii basarabene în primii ani de ocupație sovietică. Cazul preotului Cecati (28 iunie – 26 iulie 1941) // Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013. P. 181-185.

15  Decizia biroului CC al PC(b) al Moldovei „Cu privire la propaganda antireligioasă și munca Uniunii ateilor militanți în Moldova” din 7 martie 1941 – Пасат, 1. С. 101-103.

16  Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nele- giuiri bolșevice, înfăptuiri românești. București: Institutul de Arte grafice

„Marvan”, S.A.R., 1942. P. 160.

17  Petrencu A. România și Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Chișinău: Editura Epigraf, 1999. P. 43.

18  Tihonov L. Politica statului sovietic față de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965). Chișinău: Editura „Prut Internațional”, 2004. P. 34.

19  Roșca S. Biserica basarabeană sub ocupația sovietică și primele realizări ale noii stăpâniri românești // Misionarul. Nr. 1-6. 1942. P. 34.

20  Petrencu A. Basarabia în al Doilea Război Mondial. 1940-1944. Chișinău, 1997. P. 156.

21  Petrencu A. Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939- 1945). Chișinău, 2006.

22  Țăranu Mariana S. Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupații sovietice (1940-1941). Sibiu: Editura Asociațiunii ASTRA, 2010. P. 15.

23  www.dspace.bjastrasibiu.ro/bitstream/123456789/123/1/118.Taranu.pdf

24 Gheorghe Palade. Reprimarea preoțimii basarabene în primii ani de ocupație sovietică. Cazul preotului Cecati (28 iunie – 26 iulie 1941) // Biserica Orto- doxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific in- ternational, 14-15 octombrie 2013. Coord.: Octavian Moșin, Ion Gumenâi. Chișinău: Cuvântul-ABC, 2013. P. 181. Cu trimitere la: Mariana S. Țăranu. Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupații sovietice (1940-1941). Sibiu: Editura Asociațiunii ASTRA, 2010. P. 15.

25  Vezi: Стратулат Н.В. Указ. соч. С. 153-155.

26  Иосиф (Павлинчук), иером. Указ. соч. С. 273-274.

27  Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах… – Пасат, 1. С. 146.

28  Idem.

29 Vezi: Архив Церковно-научного центра «Православная Энциклопедия». Ф. 3. Оп. 2. Д. 15. Л. 7; Д. 16, Л. 1.

30 Din documentele dosarului personal de observație al Consiliului pentru treburile BOR al arhiepiscopului Alexie (Victor Mihailovici Sergheev), cârmuitorul Eparhiei Chișinăului și a Moldovei în anii 1940-1941. Anul 1942. – 29 iulie 1946 . – Пасат, 1. С. 736.

31  Idem.

32  Idem.

33 Васильева О.Ю. Русская православная церковь и Советская власть в 1927-1943 годах. // Вопросы истории. 1994 №4. С. 41-42.

34 Din nota informativă despre activitatea arhiepiscopului Alexie (Sergheev) (cel mai devreme 1942 – cel târziu iulie 1943). – Пасат, 1. С. 736.

35 La procedura admiterii în subordinea și jurisdicția canonică s-a referit mereu prigonitul arhimandrit moldovean Varlaam (M.V. Chirița) în 1958, când el, după ce nu a găsit „în hotarele Patriarhiei Moscovei” un loc „corespunzător studiilor și vechimii de muncă de treizeci de ani” a declarat că iese din subordinea și jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei și a dezavuat cererea sa adresată episcopului Alexie (Sergheev) din septembrie 1940. – Vezi: ANRM. F.P-3046. Inv. 1. D. 85. F. 33. Conform datelor unor istorici ai bisericii Alexie a devenit cârmuitorul provizoriu al eparhiei Chișinăului și Basarabiei în decembrie 1940. Dar în cazul acesta nu e suficient de clar în ce calitate a primit el cererea arhimandritului Varlaam de adoptare în subordinea Bisericii Ortodoxe Ruse în septembrie 1940.

36  Пасат, 1. С. 737.

37  Пасат, 1. С. 147.

38 Васильева О.Ю. Русская православная церковь и Советская власть в 1927-1943 годах. С. 42.

39 Постановление СНК Молдавской ССР №142а «Об изъятии метриче- ских книг у духовенства всех вероисповеданий и религиозных сект» от 13 сентября 1940 г. – Пасат, 1. С. 97.

40 Постановление СНК Молдавской ССР №338 «О мероприятиях по восстановлению в Молдавской ССР действия советских законов о национализации лесов» от 24 октября 1940 г. – Пасат, 1. С. 98-99.

41 Постановление СНК Молдавской ССР №516 «О закреплении за ор- ганами здравоохранения помещений бывших монастырских и поме- щичьих имений» от 30 ноября 1940 г. – Пасат, 1. С. 100-101.

42 Vezi, de ex.: постановление СНК Молдавской ССР №471 «Об утвержде- нии постановления Оргеевского уездного исполнительного комитета от 10 октября 1940 г. о закреплении имущества бывшего монастыря

«Фрумосы» за Промстрахкассой Молдавской ССР для организации дома отдыха» от 21 ноября 1940 г. – Пасат, 1. С. 99.

43 Vezi: постановление СНК Молдавской ССР №504 «Об использовании здания бывшей церкви духовной семинарии по Гоголевской ул. №2» от 28 ноября 1940 г. – Пасат, 1. С. 100.

44 Deopotrivă cu cultivarea cerealelor, legumelor și fructelor, mănăstirile aveau vii cultivate, vinificație, apicultură, oierit, mori mecanice, oloinițe, darace, ateliere de meșteșugărie, întreprinderi de producere a cărămizilor și varului etc.

45  Пасат, 1. С. 168.

46  Решение бюро ЦК КП(б) Молдавии об отмене решения Кишиневского уездного комитета от 10 апреля 1941 г. о закрытии Киприяновского монастыря и организации в нем детского дома от 19 апреля 1941 г. – Пасат, 1. С. 103-104.

47 Vezi: Российский государственный архив экономики (РГАЭ). Ф.7733. Оп.36. Д.1976. Л.215-217.

48 Инструктивное письмо секретаря ЦК КП(б) Молдавии М.М. Бессонова партийным организациям Молдавии об антирелигиозной пропаганде и недопустимости ущемления прав верующих от 7 июня 1941 г. – Пасат, С.

49  Vezi: РГАНИ. Ф. 573. Оп. 1. Д. 1. Л. 23-24.

50 Директивное указание секретаря ЦК КП(б) Молдавии П.Г. Бородина секретарям укомов, горкомов и райкомов КП(б) Молдавии об ошибках в проведении описи церковного имущества от 20 мая 1941 г. – Па- сат, 1. С. 104-105.

51  Idem.

52  Vezi: РГАНИ. Ф. 573. Оп. 1. Д. 1. Л. 23-24.

53  Пасат, 1. С. 104.

54  Vezi: Справка о положении румынской православной церкви с 1918 по 1941 гг. Апрель-май 1945 г. – Пасат, 1. С. 116-119. Documentul a fost numit de autor «Справка „Краткая докладная записка о положении румынской православной церкви с 1918 по 1941 гг.”». Se vede că în perioada stabilirii relațiilor dintre bisericile ortodoxe Rusă și Română în 1945 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a avut nevoie de un material despre istoria relațiilor dintre cele două biserici. Probabil, la întoc-mirea lui au fost utilizate materiale oferite de Biserica Ortodoxă Rusă. Au- torul și destinatarul documentului nu sunt cunoscuți. Se poate presupune că nota informativă a fost alcătuită de inspectorul superior al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, I.G. Șvarev. Anume el a pregătit în anul 1946 o notă informativă amplă despre Biserica Ortodoxă Română. (Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 70. Л. 105-115 об.).

55 Despre istoria relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Română în ceea ce privește parohiile basarabene vezi: Цыпин В. История русской церкви, 1917-1997 (глава V «Церковная жизнь на канонической территории Московского Патриархата за пределами Советского Союза (1918-1940)»), precum și: Пасат, I С. 112-132.

56  Решение бюро ЦК КП(б) Молдавии «Об антирелигиозной пропаганде и работе Союза воинствующих безбожников в Молдавии» от 7 марта 1941 г. – Пасат, 1. С. 101.

57 Из докладной записки министра, заместителя государственного се- кретаря по культам и искусствам маршалу И. Антонеску о состоянии клира православной церкви в Бессарабии после начала войны с СССР от 4 ноября 1941 г. – Пасат, 1. С. 768.

58 Из докладной записки бессарабского учителя Иона Княгницки-Влэсеску об антирелигиозной направленности школьного образования в Советской Молдавии в период 28 июня 1940 г. – 22 июня 1941 г. (1943 г.). – Пасат, 1. С. 770.

59 Инструктивное письмо секретаря ЦК КП(б) Молдавии М.М. Бессонова партийным организациям Молдавии об антирелигиозной пропаганде и недопустимости ущемления прав верующих от 7 июня 1941 г. – Пасат, С.

60  Idem.

61  Idem. С. 106-107.


Articole postate de același autor
765

ÎPS Mitropolit Vladimir a oficiat slujba de sfinţire a Prestolului şi Sf. Liturghie în biserica ,,Sf. M. Mc. Dumitru,, de pe teritoriul Institutului de Neurologie și Neurochirurgie ”Diomid Gherman” din Chişinău

Vineri, 26 noiembrie 2021, în ziua cinstirii Sf. Irh. Ioan Gură de Aur (Hrisostom), Arhiepiscopul Constantinopolului, ÎPS  Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove a oficiat slujba de sfinţire a Prestolului şi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica cu hramul ,,Sf. M. Mc. Dumitru,, de pe teritoriul Institutului de Neurologie și Neurochirurgie ”Diomid Gherman” din […]