Dumnezeu îl lasă pe om să acţioneze după cum îi e firea, numai aşa se aleg bunii şi răii, în funcţie de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuieşte pe om, nu-l hărţuieşte, Dumnezeu îl învaţă binele şi răul, după care îl lasă în lume. Tatăl şi mama nu sunt toată ziua cu fiii şi fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învaţă de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinţilor, să vadă în minte modelul şi pilda părinţilor în ceea ce i-au învăţat. Aşa şi Dumnezeu, El seamănă lucrul şi fapta şi cuvântul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră şi face după cum îl sfătuieşte diavolul.
Educaţia adevărată a copilului nu începe după naşterea copilului, ea se face în concept. Părinţii care trăiesc în adevăr, care iau fiecare clipă ca un fior dumnezeiesc, care trăiesc în dragoste deplină, au mintea clară, limpede, pot să aducă pe lume un copil ca pe o bucurie pentru viaţă, conceptul acesta determină dezvoltarea ulterioară. Păi, în stare de ebrietate, în stare de mânie, în stare de ceartă, în stare de nemulţumire, în stare de nefericire, în stare de nebunie am putea spune, ce poate să conceapă o mamă?
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Conta, 2007, pp. 46-47)