Îndurarea necazurilor este mântuitoare, iar existența chinurilor veșnice ale iadului este reală.
Când mama îndepărtează pruncul de la sânul său, acesta plânge amarnic. Nu rareori, lui i se pare că mama sa l-a părăsit definitiv şi este nemângâiat. Dar când mama ia pruncul din nou şi-l îmbrăţişează, bucuria lui este fără margini.
La fel se întâmplă, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur şi în viaţa noastră, când Domnul Dumnezeu ne încearcă cu adânci necazuri. Atunci ni se pare şi nouă că Domnul ne-a părăsit pentru totdeauna, că totul s-a sfârşit, nu mai avem nici o bucurie, nici o raza de lumină şi că noi o să pierim.
Dar nu pentru pieirea noastră ne trimite Dumnezeu mari necazuri, ci spre înţelepţirea noastră, pentru a ne încerca în credinţă şi pentru mântuirea noastră. Oare ne poate părăsi Domnul, când El a spus: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18); „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Acest gând, că Domnul nu ne va părăsi niciodată, că El este întotdeauna cu noi, cu ocrotirea Lui, cu bucuria Lui, Sfânta Biserica l-a exprimat în cuvintele condacului praznicului de astăzi: „Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.
Dacă noi, iubiţilor întru Hristos fii, am citi Biblia mai des, atunci niciodată nu s-ar zămisli în noi gândul că Dumnezeu ne-ar părăsi în necazurile noastre. Din pildele biblice am fi ştiut cât de minunat lucrează Pronia dumnezeiască şi cum aceasta se manifesta în viaţa adevăraţilor robi ai lui Dumnezeu, atunci când ei treceau prin grele supărări, nenorociri şi prin tot felul de necazuri.
Biblia aminteşte câte necazuri a suportat Iosif cel Frumos în viaţa lui, chiar din fragedă pruncie. Pentru că avea asupra lui pecetea alegerii deosebite a lui Dumnezeu, fraţii săi îl invidiau mult şi într-un târziu s-au hotărât să-l piardă. La sfatul fratelui mai mare, Ruben, ceilalţi fraţi au renunţat la gândul acesta groaznic. Ei nu l-au ucis, ci l-au aruncat într-un puţ părăsit, iar apoi l-au vândut unor neguţători madianiţi, ce treceau pe acolo în drum spre Egipt.
Aici, în Egipt, cu Iosif s-a întâmplat o altă nenorocire îngrozitoare. Datorită unor vorbe clevetitoare la adresa lui, aruncate de femeia desfrânată a unui înalt demnitar al faraonului, Putifar, abia viu a fost aruncat în temniţă. Dumnezeu însă nu l-a părăsit pe Iosif şi datorită minunatei lucrări dumnezeieşti a fost eliberat din temniţă şi apoi a devenit conducătorul întregului Egipt.
Şi aceasta nu e destul. El a salvat de la moarte pe tatăl şi pe toţi fraţii lui, iar Dumnezeu i-a dăruit tatălui bucuria nespusă să-l vadă viu pe cel mai iubit fiu al său, Iosif şi într-o asemenea slavă.
La fel de minunat a fost Dumnezeu şi cu alţi robi credincioşi ai Lui, drepţi ai Vechiului Testament, în toate necazurile ce i-a cuprins, răbdându-le, împlineau cuvintele Domnului: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântece lui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Isaia 49,15).
Este cu neputinţă să-i pomenim pe toţi drepţii Noului Testament, în viaţa cărora, îndeosebi în timpul marilor necazuri, minunat s-a manifestat Pronia dumnezeiască. De aceea, după cum citim în Biblie, vieţile lor trebuie să fie pentru noi cele mai mângâietoare cărţi. În ele se arată cum Dumnezeu i-a apărat pe robii Săi de toate nenorocirile, i-a acoperit cu Harul Său şi cu ce bucurii nepământene le-a umplut inimile.
Nu în zadar marele drept al Bisericii Ruse şi prietenul preacuviosului Serafim de Sarov, Antonie, arhiepiscopul Voronejului şi-a numit biblioteca personală, care cuprindea lucrările Sfinţilor Părinţi şi vieţile sfinţilor Grădina Raiului, pentru că aici, citind cărţile sfinte, el găsea fericita odihnă mângâietoare, după munca sa arhipăstorească şi după zilnicele lui nelinişti sufleteşti.
La fel să privim şi noi, iubiţilor, vieţile sfinţilor, să le citim întotdeauna şi mai ales în timpul necazurilor. Şi iată la ce mai trebuie să ne îndreptăm atenţia: în condacul praznicului de astăzi se spune: „Strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Este clar că Domnul arată ocrotirea Sa minunată celor care Îl iubesc pe El.
Dar cine îl iubeşte? La această întrebare ne răspunde chiar Domnul, prin aceste cuvinte: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele” (Ioan 14, 23-24).
Prin urmare, dacă vom împlini cuvintele Mântuitorului nostru, vom arăta în acest fel iubirea noastră faţă de El, în virtutea căreia El ne va apăra de toate nenorocirile din viaţa noastră şi se va afla întotdeauna cu noi şi nedespărţit de noi, cu Harul Său şi cu bucuria Sa.
Ne întrebăm care sunt dar cuvintele lui Hristos pe care trebuie să le păzim, iubiţilor? Multe, foarte multe cuvinte a rostit Domnul, dar toate aceste cuvinte au fost, în esenţă, îndreptate spre a propovădui Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor, adică despre viaţa veşnică şi fericită, în unire cu Hristos.
Această împărăţie a lui Dumnezeu a propovăduit-o Domnul de la începutul lucrării Sale mântuitoare, mesianice şi până la sfârşitul vieţii Sale pământeşti. Aceasta a fost vestită de El ucenicilor Săi, în timpul celor patruzeci de zile de la învierea Sa şi până la înălţarea la cer, aşa cum am auzit astăzi la Apostol. Dar, împreună cu aceasta, Domnul, în cuvintele Sale despre Judecata Sa de Apoi şi în pildele Sale, a vorbit despre viaţa veşnică şi chinurile iadului.
Noi toţi, cei ce credem în Hristos, ne străduim să respectăm cuvintele Sale despre fericita viaţă viitoare veşnică în împărăţia cerurilor. Dar mulţi din mijlocul celor credincioşi se îndoiesc de cuvintele Domnului despre viaţa viitoare, despre chinurile diavolilor şi ale păcătoşilor. Mulţi dintre noi chiar neagă veşnicia chinurilor din iad, spunând că Domnul este întruchiparea însăşi a Iubirii atoateiertătoare, că El va ierta toate greşelile noastre, va ierta chiar şi pe diavoli şi la urma urmei, va exista, doar o viaţă veşnică fericită, fără de nici un fel de chin al iadului.
Staţi cât mai departe, iubiţilor fii, de această învăţătură atât de răspândită între noi, care izvorăşte din acea idee mincinoasă, umanistă, sentimentală, dar în esenţa ei diavolească şi care susţine că Dumnezeu este numai Iubire atoateiertătoare.
Domnul nu este numai Tatăl nostru iubitor, dar El este, în acelaşi timp, Dreptul Judecător care pedepseşte cu străşnicie. Dumnezeu are nu numai însuşirea de a fi bun, dar şi puterea de a judeca drept.
Şi cum s-ar putea altfel, când însuşi Domnul ne învaţă despre veşnicia chinurilor pentru păcătoşi şi demoni. Este clar că toţi cei care nu recunosc veşnicia muncilor, neagă chiar cuvintele Domnului, că aceste chinuri vor exista şi prin urmare, cad într-o erezie groaznică, care atrage după sine negarea însăşi a creştinismului.
Într-adevăr, dacă Domnul iartă şi va ierta toate păcatele, nu numai ale oamenilor, dar şi ale demonilor, atunci de ce a trebuit ca El să vină pe lume, să se întrupeze din Fecioara Maria, să pătimească şi să moară pe Cruce? Pentru ce atunci să pogoare asupra Apostolilor şi apoi asupra tuturor credincioşilor, prin Biserica Ortodoxă şi Tainele ei, Harul Sfântului Duh, care este rodul chinurilor şi al morţii lui Hristos...?
Iată de ce Sfânta Biserică, la al Cincilea Sinod Ecumenic, 1-a anatemizat pe Origen pentru învăţătura lui eretică, care nega cuvintele lui Hristos despre veşnicia chinurilor iadului.
De aceea, păziţi-vă, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, ca de focul gheenei de această învăţătură, de această erezie.
Să păstrăm cu sfinţenie toate cuvintele lui Hristos şi despre viaţa veşnică fericită şi despre viaţa veşnică din iad cu chinurile ei. Să năzuim spre cea dintâi şi să fugim de cea de a doua.
Dacă vom respecta toate spusele Domnului, prin aceasta se va arăta iubirea noastră pentru El, iar pentru dragostea noastră pentru Hristos, Domnul va fi întotdeauna Apărătorul nostru şi bucuria noastră în toate necazurile noastre.
Atunci se vor împlini asupra noastră, în toată plinătatea lor, cuvintele condacului în cinstea marelui praznic de astăzi al înălţării Domnului: „Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Amin.
(ținută în biserica rusă „Sf. Nicolae” din Sofia, la de 9/22 mai 1947)
