Ce păcat că oamenii nu puteau fi puși în sti­cluțe, cum erau puse par­fu­murile!

2216

Ce păcat că oamenii nu puteau fi puși în sti­cluțe, cum erau puse par­fu­murile!

Îndeosebi oamenii bătrâni, fiindcă de ei mi-a fost cel mai greu să mă despart atunci când am plecat de acasă.

Mi-ar fi plăcut să iau o sticluță de mamaia Tudora cu mine, o sticluță de moș Ion Corcilă, una de tataie Gheorghe și alta de moș Ion Milea.

Asta pentru că n-aveam prea mult loc în valiză, altminteri, aș fi luat sticluțe cu toți bătrânii din sat. Până și cu domnul învățător Bălțatu, care avea cea mai grea palmă din școală. N-aș fi crezut să mi se facă vreodată dor de ea. Dar s-a întâmplat. După numai câțiva ani. Nu, însă, atât de mult cât mi-era dor de mamaia Tudora și de tataie Gheorghe. Dorul de ei doi mă durea. Și nu puteam să merg la nici un doctor să-i spun ce am. Ar fi început să râdă de mine, zicându-mi că n-are cum. Că, adică, dorul nu este ceva care să doară. Poate că nu în cazul tuturor oamenilor. Eu simt, însă, durerea aceea și acum. Ce simplu ar fi fost să pot turna două-trei picături din sticluță și să văd răsărindu-mi în față poteca pe care mergea mamaia la biserică și urmele picioarelor ei desculțe înflorind în țărână.

Să pun aceste urme într-o glastră și să le ud, o dată la câteva zile, cu lacrimi, ca să rămână proas­pete mereu. Cu toate că orbise, ce bine vedea mamaia când se uita la sufletul oamenilor! Mă foloseam, uneori, și eu de orbirea ei, când priveam spre cer după îngeri. Cu ochii mei nu-i vedeam niciodată. Cu ochii orbi ai mamaiei, da.

Nu m-aș fi mirat ca din sticluța de tataie Gheorghe să țâșnească afară nechezatul unor cai. După care scârțâitul unui car. Poate chiar scârțâitul Carului Mare, deoarece lui tataie îi cam plăcea să umble cu caii pe cer. Apoi să se facă primăvară, alta decât cea din calendar, să se reverse dinăuntrul sticluței o primăvară de altădată, când oamenii aveau totul, neavând nimic. N-am văzut nicicând oameni mai bogați ca atunci. Tataia Gheorghe, cu câmpul verde în față, cu caii înhămați la căruță și cu cerul albastru deasupra lor, era unul dintre ei.

Mi-a lăsat mie toate aceste bogății. Cum să nu mă doară dorul de el? Și cum să-mi fie rușine atunci când îmi vine să plâng de durere?

Dintr-o picătură de moș Ion Corcilă ar fi crescut muntele de povești pe care îl urcam, în fiecare dimineață de vară, sprijinindu-mă de vorbele lui.

Iar din sticluța de moș Ion Milea, aș fi vărsat tot o picătură, cât să se umple dealurile și grădinile de pomi înfloriți, căci asta era marea sa pricepere pe lume, înfloritul pomilor, întâmplându-se, nu o dată, să înflorească, în același timp, și el, cu toate că era un pom bătrân.

Toate aceste lucruri s-au pierdut. Pentru că s-au pierdut toți acești bătrâni. Să-i fi putut păstra în sticluțele de care ziceam, lumea ar fi rămas cum a fost. Și-am fi rămas și noi cum eram. Așa, ne-am trezit, fără să înțelegem de ce, că trebuie să le luăm locul. Și iată-ne, acum, pe noi bătrâni!


Articolul Precedent
Articole postate de același autor
1951

Slujire arhierească în Duminica dinaintea Botezului Domnului, la Catedrala Episcopală din Ungheni

15 ianuarie 2017. În duminica dinaintea Botezului Domnului, Preasfinţitul PETRU, Episcop de Ungheni şi Nisporeni, a liturghisit în Catedrala Episcopală „Sf. Bnc. Knz. Alexandru Nevski” din oraşul Ungheni. Alături de Ierarh, a coliturghisit soborul de preoți și diaconi slujitori ai Catedralei şi creştinii veniţi la rugăciune. După citirea pericopei evanghelice, Chiriarhului locului Preasfinţitul Episcop PETRU, […]