Dacă omul nu se smereşte, drumul nu se deschide. Dar cum se va smeri, dacă nu-şi cunoaşte sinele, dacă nu se apleacă, cu luminarea şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sinceritate, să-şi vadă şinele faţă către faţă şi să conştientizeze situaţia lui? Dacă nu se apleacă să-şi vadă sinele, cum îl va cunoaşte? Şi, dacă nu-l cunoaşte, cum se va smeri? Smerenia nu este doar un gând sau o simplă dispoziţie.
Apostolul Pavel a trebuit să îndure ghimpele din trup ca să se poată smeri, cum însuşi mărturiseşte. Este apostolul cel ales, apostolul lui Hristos, care îl roagă pe Hristos de trei ori să-l vindece şi Domnul îl vindecă. Şi îi zice: de ajuns îţi este harul meu. Iţi ajunge harul pe care ţi-l dau. Nu este nevoie să fii complet sănătos. Şi Apostolul însuşi zice: „Ca să nu mă trufesc" am acest ghimpe! Iar Domnul însuşi, -din răspunsul pe care îl dă, arată tocmai acest lucru: că, pentru ca să fie smerit acest mare apostol, trebuia să se simtă neputincios, bolnav -în sensul de slăbit. Câteodată este nevoie să fii bolnav trupeşte ca să ai sentimentul slăbiciunii tale ca fire şi să te poţi smeri.
Deci dacă Apostolul a avut nevoie de aceasta, atunci de ce are nevoie omul? De aceea, ar putea cineva să înceapă să se roage, însă nu se întâmplă nimic dacă nu se smereşte. Dar cum se va smeri dacă nu duce o luptă, dacă nu-şi cunoaşte sinele? Va veni şi un ajutor de la Dumnezeu, dar este în pericol nu numai să nu ajungă în acel punct pe care îl urmăreşte, acela al renaşterii sufletului său, în care să vină Harul lui Dumnezeu, în punctul în care simte că îl mântuieşte Domnul, ci şi în pericolul de a se rătăci, de a cădea, dacă nu-şi cunoaşte şinele, dacă nu are sentimentul sinelui său, dacă nu este smerit.
De aceea a fost nevoie să spunem tot ceea ce am spus, şi nădăjduiesc că ne-a fost de ajutor întrucâtva. Asta nu înseamnă că am terminat lucrarea noastră. Nu este de ajuns doar să audă cineva şi să accepte lucrurile şi să le creadă. Trebuie să ducă o luptă, să se străduiască. Adevărul lui Dumnezeu ajunge în noi nu doar ca o teorie, ci ca ceva care dă naştere unei lucrări, prin care te ajută să-ţi vezi starea de păcătoşenie, patimile tale, slăbiciunile. Te va ajuta să vezi slăbiciunea ta personală şi să te smereşti, să vii cu picioarele pe pământ şi să te raportezi la Dumnezeu aşa cum trebuie.
Am ascultat toate acestea şi sper, cât poate fiecare, să afle un folos din ele şi să înceapă să dea rod această lucrare, al cărei rod este finalmente mântuirea omului. Omul trebuie să se mântuiască. Iar mântuirea vine înlăuntrul tău, dacă crezi în Hristos. Fiindcă nu noi ne salvăm şinele, ci Hristos. Şi ca Hristos să ne mântuiască trebuie să ne lăsăm în mâinile Sale. Trebuie să facem ascultare de El. Ca să ne mântuiască Hristos, trebuie să fie în noi, trebuie să fie prioritar în noi.
Deşi Domnul vrea foarte mult să vină în noi, noi suntem cei care îl împiedicăm, în sensul că nu îl căutăm, în înţelesul că toată starea noastră este astfel încât, de fapt, nu îl dorim. Dacă mi-e îngăduit să spun, întâlnim un prieten de-al nostru şi îl invităm acasă la noi. Dacă celălalt este inteligent, orice cuvinte am folosi în invitaţie, el de fapt îşi dă seama că noi nu vrem cu adevărat să vină, că este doar o invitaţie formală. Insă când avem de-a face cu Dumnezeu, nu putem să ne ascundem.
Oricât ai încerca, într-un fel sau altul, să vină înlăuntrul tău Hristos şi să accepţi să rămână în tine şi tu în El, oricât ai încerca să arăţi că vrei ca El să-ţi devină o prioritate, Hristos înţelege că nu este o invitaţie sinceră, o dorinţă sinceră şi că ea ascunde, de fapt, mult egoism.
De dimineaţă, in pericopa evanghelică am auzit dialogul dintre Filip şi Natanael. Filip i-a zis lui Natanael: „Am găsit pe Mesia; este din Nazaret". Iar Natanael întreabă: „Din Nazaret poate să fie ceva bun?" Iar Filip răspunde: „Vino şi vezi". Şi ziceam în continuare că pe Hristos nu-L găseşti altfel decât numai dacă îi vii în întâmpinare. Dar nu ajunge numai asta, trebuie să vii spre El cu simplitate, cu sinceritate. Aşa cum vedem că face Natanael. Numai ce a venit la Hristos, răspunzând invitaţiei lui Filip, Hristos i-a zis: „Iată israelitean întru care nu este vicleşug".
Şi ne-am referit dimineaţă la Fericitul Augustin, care avea şi Sfânta Scriptură printre cărţile sale, dar nu-l impresiona cu nimic. Nu se apropiase de ea cu dispoziţia care trebuia, fără vicleşug, şi de aceea nu pricepea nimic. Iar mai târziu, când a intervenit Dumnezeu şi i-a deschis ochii, atunci Scriptura a devenit totul pentru el, Hristos a devenit totul, Dumnezeu a devenit totul. Şi scrie: „Neliniştit este sufletul omului până când Te va găsi pe Tine, Dumnezeule, şi se va odihni în Tine". Oricât ai căuta, oricât ai arăta că vrei ca Hristos să fie prioritatea ta, Domnul ştie dacă într-adevăr îl chemi, dacă îl cauţi cu adevărat, dacă îl doreşti cu adevărat. Şi poate că tu cauţi, şi cauţi, dar nu vine niciodată. Fiindcă putem păcăli pe cineva faţă de care să ne arătăm buni, ca să răspundă invitaţiei noastre, dar Domnul, care le ştie pe cele ascunse ale inimii noastre, oricât am părea noi de diferiţi, vede că suntem nesinceri în adâncul nostru, că avem iubire de sine, viclenie, şi de aceea nu ne dă un răspuns.
Taina mântuirii - Arhim. Simeon Kraiopoulos. Editura Bizantină, Bucureşti, 2012
