Iar Iisus i-a zis lui: de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23).
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea minunată a unui copil îndrăcit. Vă voi repeta pe scurt cuprinsul Evangheliei. Pe când Iisus Hristos era pe muntele Taborului cu trei ucenici ai Săi - unde S-a schimbat la Faţă înaintea lor ceilalţi nouă ucenici împreună cu mulţime de popor aşteptau jos, la poalele muntelui. Dar iată că deodată, prin mulţimea aceea îşi făcea loc un om amărât. Cu faţa arsă de soare, cu fruntea înrourată de sudoare, bietul om purta după sine un copil îndrăcit. Era singurul său fiu, pentru care poate cheltuise mulţime de bani la doctori, dar nu dobândise nimic. El nu ştia cine este Iisus, dar auzise că face minuni mari. De aceea a străbătut atâta cale. Deci, neaflând pe Mântuitorul, a rugat pe ucenicii Săi ca să-i vindece copilul.
A încercat aceasta Toma sau Matei, poate Simon sau Iacov, Filip, Vartolomeu, sau chiar Iuda vânzătorul, ori cu toţii la un loc, dar, spre mirarea tuturor, nu au putut scoate duhul cel rău din copil.
Şi pe când poporul se îmbulzea în jurul ucenicilor, iată se coboară şi Iisus Hristos de pe munte. Tatăl copilului se apropie de El, îi spune durerea sa şi neputinţa ucenicilor, aduce pe fiul său înainte şi începe a-I povesti de când îl stăpâneşte duhul cel mut şi surd, cum îl chinuieşte, cum îl aruncă în foc şi în apă. Apoi, sugrumat de durerea copilului său, dar biruit şi de îndoială în puterea lui Dumnezeu, a strigat: Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a răspuns: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată omul acela, mărturisindu-şi păcatul îndoielii sale, a zis cu lacrimi din adâncul inimii: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Apoi, îndată a fost izgonit dracul din acel copil şi l-a dat sănătos în mâinile tatălui său.
Aceasta este explicaţia literală a Evangheliei, dar ea are un înţeles mult mai adânc. Copilul acela stăpânit de diavol închipuieşte toată lumea ce este stăpânită de duhul cel surd şi mut al păcatului, care o aruncă uneori în focul ispitelor celor iuţi, alteori în apa plăcerilor trupeşti pentru a o pierde cu totul. Căci ce este altceva lumea aceasta, decât o mare înfuriată ce se sfărâmă mereu de ţărmuri, spumegă, se ridică şi iar se coboară? Ce poate fi decât o pădure nesfârşită, plină de jivine otrăvitoare şi aplecată de vânturi şi uragane? Cu ce seamănă mai bine decât cu un pustiu ars de soare, plin de pietre şi nisip, fără verdeaţă, fără pomi, fără gard, fără pic de izvoare răcoritoare? Iar oamenii nu seamănă oare cu nişte oi răzvrătite şi rătăcite, care din toate părţile sunt sfâşiate de lupi, sunt chinuite de patimi, de boli, de dureri negrăite? Închipuiţi-vă o mare nenumărată de frunţi omeneşti, revărsată în cele patru vânturi, care fiecare gândeşte în felul său, trăieşte după placul său, loveşte în aproapele său, nu ascultă de fratele său, batjocoreşte pe Făcătorul său. Râde sau plânge, mănâncă sau rabdă de foame, are cele de nevoie sau duce lipsă, se naşte sau moare, dar fiecare om poartă în sine răni nevindecate, boli fără de leac, dureri nepotolite. Fiecare are păcatele sale, ispitele sale, duhul său care îl chinuieşte o viaţă întreagă. Aceasta este lumea şi acesta este omul ce suferă în ea. Şi cine ar avea curajul să intre în mijlocul ei să-i spună adevărul, să-i arate lumina, să-i vestească din nou pe Hristos? Cine ar putea să convingă lumea că toate relele ce sunt pe pământ sunt urmări ale păcatelor ei? Acela ar fi cu adevărat un apostol, un mucenic, un salvator al ei.
Dar lumea nu ascultă. Suferă, dar nu se înţelepţeşte. Aude Evanghelia, dar nu crede. Primeşte învăţătura, dar se îndoieşte. Cade, dar nu se mai scoală. Se ridică de jos uneori, dar nu se mai spală de noroi. Lumea suferă mult din cauza păcatelor ei, dar nu-şi arată rănile. Este stăpânită de boli grele, dar nu întreabă de doctor, ca s-o vindece. Poartă pe trupul ei bube nevindecate, dar ea în haine moi se îmbracă, ca să nu i se vadă rănile. Plânge în necazul ei, dar cu râsul îşi ascunde suspinul. Geme de durerea păcatelor, dar ea cu distracţii şi felurite desfătări durerea şi-o înăbuşă. Clocoteşte de ură ca o oală de lut la foc, dar nu aleargă la limanul cel liniştit al dragostei lui Hristos. Cu zdrenţe rupte se îmbracă, dar ea nu vrea să vină prin pocăinţă la Făcătorul ei ca s-o îmbrace în haină nouă şi să-i pună inel de aur în mâna ei.
Lumea suferă nespus de mult, dar ea nu vrea să asculte de Hristos, nu vrea să se salveze prin Biserică. Şi dacă uneori, sugrumată fiind de cumplite încercări - cutremure, boli, secetă, lipsuri, războaie vine la Hristos, nu are mai multă credinţă decât omul acela din Evanghelie, căci asemenea lui zice: Doamne, de poţi ceva, ajută-mi, fiindu-Ţi milă de durerile mele!
Dar pentru ce toate acestea? Pentru că lumea este robită de duhul cel rău al tuturor păcatelor. Păcatul i-a întunecat mintea, i-a subţiat credinţa, i-a răcit inima, i-a pierdut nădejdea, i-a schimbat orizontul şi adevăratul ei rost. Păcatul o chinuieşte nespus de mult şi nu se va lăsa până nu o va duce în ceasul ei cel mai de pe urmă. Căci ce este cariul pentru stejar şi rugina pentru fier, aceea este păcatul pentru lume.
Păcatul este cancerul lumii, este otrava cea de moarte, este hoţul care-i pradă casa ei, este lupul care-i sfâşie oile, este întunericul care o orbeşte. Păcatul aduce toate relele pe pământ. Păcatul desfigurează faţa lumii.
Dar minunea vindecării copilului bolnav poate fi asemănată şi cu soarta fiecărui om în parte. Astfel, fiul cel bolnav este sufletul omului stăpânit de patimi. Tatăl copilului este conştiinţa lui care îl duce la Hristos. Duhul cel mut şi surd este păcatul care robeşte pe tot omul. I se spune mut pentru că păcatul se săvârşeşte mai ales în ascuns şi nu vrea să fie arătat prin spovedanie. Iar surd este pentru că păcatul nu aude glasul Evangheliei, nici poruncile Bisericii, nici sfaturile preotului, nici mustrarea conştiinţei sale.
Aducerea copilului la Iisus înseamnă venirea creştinului la spovedanie. Ucenicii Domnului sunt preoţii Bisericii. Poala muntelui Tabor este veacul acesta. Iar muntele propriu-zis este raiul. îndoirea tatălui acelui copil arată îndoiala conştiinţei noastre la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă. îmbolnăvirea copilului din pruncie arată vechimea păcatului în om, care îl stăpâneşte chiar din braţele maicii sale. Chinuirea copilului, sfărâmarea de pietre, uscarea trupului, înseamnă urmările cele grozave ale păcatelor. Oare cel stăpânit de ură, de zavistie sau de mânie, nu scrâşneşte cu dinţii asupra fratelui său? Dar cel stăpânit de duhul beţiei, nu cade pe jos şi nu se sfărâmă de pietre? Dar cel desfrânat nu se usucă oare pe picioarele sale, nu este galben la faţă, vânăt la ochi şi tulburat în suflet?
Aruncarea copilului în foc şi în apă înseamnă căderea sufletului în păcate iuţi ca focul, precum: mânie, iuţime, ură, răzbunare, zavistie, sau alteori în păcate moi ca apa, precum: desfrânarea, beţia, lăcomia, lenevirea, pentru a-l pierde pe el.
Şi pentru că este vorba despre păcat, vă voi spune mai pe larg ce este păcatul, cum intră în om, felurile lui, urmările ce le aduce şi căile de îndreptare.
După Sfinţii Părinţi, păcatul este călcarea oricărei legi şi porunci dumnezeieşti. Sau, mai pe scurt, păcatul reprezintă lipsa faptei bune, precum întunericul este lipsa luminii. Păcatul se naşte din diavolul, se răspândeşte în lume prin slugile lui, are ca ogor lumea întreagă, iar cămară, inima omului. Păcatul nu intră în om fără voia lui, căci satana nu-l poate sili pe om la păcat. Satana numai ispiteşte pe om prin pofte, ispite, prin fire, prin momeli, aduceri aminte, vorbe urâte, prin oameni răi. Dacă omul primeşte momeala, ea intră în gândurile şi cugetele minţii lui, urcându-se pe scara gândurilor şi sare înlăuntrul minţii, pe ferestrele celor cinci simţuri. De acum gândurile îl supără şi mai mult pe om. Căci după ce păcatul cucereşte mintea omului, atacă şi mai mult, căutând să cucerească şi cetatea inimii sale. Când omul se învoieşte cu aceste gânduri pătimaşe, atunci păcatul a şi zămislit în inima sa. Deci păcatul loveşte în om de departe, prin pofte şi momeli, se suie în minte pe scara gândurilor şi de aici, prin învoire, coboară în inimă pe uşa cea încuiată a voii sale, pe care numai singur omul poate să şi-o deschidă. Din clipa aceasta omul cade sub osânda păcatului. Iar dacă alungă din vreme gândurile rele cu rugăciunea, cu spovedania şi le bate cu funia postului, atunci toate fug, ca nişte fiare sălbatice şi cetatea inimii rămâne nefurată.
Odată zămislindu-se păcatul în inima omului, el creşte acolo, hrănindu-se cu gânduri şi închipuiri pătimaşe, până ce ajunge la vremea naşterii, a săvârşirii sale. Căci omul, după ce hotărăşte să facă un păcat, el caută vreme cu prilej să-l poată săvârşi. Deci, subţiindu-se conştiinţa şi slăbind credinţa în om, iată, ajunge şi la clipa săvârşirii păcatului. Din ceasul acela, omul devine rob păcatului, caută să-l săvârşească cât mai des, până este cu totul stăpânit de duhul cel rău al deprinderii, asemenea copilului din Evanghelie.
Iar urmările păcatelor în lume, cine le va putea spune? Păcatul a omorât pe Adam în rai, el a adus moartea în lume. Păcatele aduc întotdeauna boli grele, supărări, certuri, sărăcie, necazuri multe şi moarte năprasnică peste om. Iar în lume aduc războaie, cutremure, epidemii, secetă, foame, dureri de tot felul, şi pierzare veşnică, căci plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Deci nici un necaz nu vine peste pm decât numai pentru păcatele sale.
Însă pierzătorul a tot păcatul este Iisus Hristos care S-a răstignit pentru păcatele noastre. Baia cu care se curăţă toate păcatele sunt lacrimile, spovedania, pocăinţa. Biciul păcatului este postul, smerenia etc. iar sabia care îl taie este sfânta rugăciune. Fericit este omul care urăşte păcatul. Fericit cel ce se pocăieşte cu adevărat. Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul (Psalmul 31, 1-2).
Cât despre numărul şi felurile păcatelor, cine le poate pricepe? cum spune psalmistul. Sfântul Ioan Evanghelistul le grupează în trei categorii: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16). Tot el le împarte şi altfel în două mari grupe: păcate care nu sunt spre moarte şi păcate de moarte (I Ioan 5, 16). Primele sunt păcatele mici, cu gândul, cu mintea, care nu robesc pe om; acestea se iartă prin spovedanie. Cele de moarte sunt mult mai grele, care nu se iartă fără multă pocăinţă, fără canon şi lacrimi. Păcatele de moarte se mai împart încă în trei categorii:
- Păcate capitale, în număr de şapte şi anume: mândria, desfrânarea, iubirea de argint, invidia, lăcomia, mânia şi lenea.
- Păcate strigătoare la cer, mult mai grele, sunt acelea care cer singure osândă asupra omului, încă din viaţă. Astfel sunt uciderea de bună voie, pruncuciderea, omorârea cinstei aproapelui, asuprirea văduvelor şi a săracilor, neplata lucrătorilor. Cine a săvârşit asemenea păcate şi mai ales şi-a ucis copiii săi, de nu se va pocăi toată viaţa sa, va lua boli grele aici, dureri, lipsuri, sărăcie, iar dincolo, veşnică osândă fără de iertare.
- Păcate împotriva Duhului Sfânt sunt cele mai grele păcate ce le poate face omul pe pământ, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor, fără o mare pocăinţă. Şi anume: necredinţa în Dumnezeu, îndoiala în existenţa lui Dumnezeu; deznădejdea în mila lui Dumnezeu, încrederea prea mare în mila Lui; ura permanentă asupra aproapelui, neiertarea până la moarte, nepocăinţa în toată viaţa, înjurăturile de cele sfinte, batjocorirea Bisericii, a preoţilor, a Sfintei Evanghelii, a sfinţilor, a canoanelor etc. Vai celor ce au căzut în asemenea păcate!
Mai sunt păcate ale tinereţii, ale neştiinţei, ale bătrâneţii, păcate străine - făcute din sila cuiva - şi păcate proprii, făcute cu ştiinţa şi voia noastră. Pentru cele dintâi însuşi David se roagă să-i fie iertate, zicând: Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni (Psalmul 24, 7). Iar în alt loc zice: Iar de cele străine, iartă pe robul Tău (Psalm 18, 14).
Pentru păcatele cele de moarte însă, zice mai departe: Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelegea (Psalmul 5, 5).
Iubiţi credincioşi,
De păcate putem scăpa printr-o viaţă curată, prin pocăinţă şi spovedanie cu lacrimi, prin rugăciune şi post, dar mai înainte de toate putem scăpa printr-o credinţă vie urmată de fapte bune, căci credinţa merge înaintea tuturor faptelor bune. Credinţa face începutul mântuirii, iar dragostea, sfârşitul ei. Fără o credinţă vie, lucrătoare, toate celelalte rămân fără valoare. Fără credinţa că Dumnezeu ne aude, în zadar ne rugăm. Fără credinţa că Dumnezeu ne poate ierta prin preot, în zadar ne spovedim. Şi păgânii se mărturisesc unii altora, dar nu cred. Şi neamurile se roagă, dar nu cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Valoarea credinţei o arată şi Evanghelia de astăzi.
Deşi tatăl copilului a mărturisit Domnului boala fiului său, vechimea şi semnele ei, totuşi nu a aflat vindecare până nu a mărturisit mai întâi cu putere: „Cred, Doamne, că poţi să faci aceasta”. Dacă nu ar fi crezut, în zadar i-ar fi fost mărturisirea sa şi osteneala drumului, aşa cum se întâmplă cu mulţi dintre noi.
O, cât de mare este puterea credinţei, întărită mai ales cu rugăciunea şi ajutată cu postul! Păcatul omoară, credinţa dă viaţă omului. Păcatul pogoară în iad sufletul, credinţa îl urcă la cer. Păcatul face rob, credinţa dă slobozire. Păcatul tulbură inima, aduce boli, necazuri; credinţa face pace în suflet, vindecă, dă răbdare creştinului în ispite. Păcatul slăbeşte dragostea lui Dumnezeu, credinţa o întăreşte. Păcatul taie ancora nădejdii de mântuire, credinţa însă mai puternică o face. Păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile, ceartă furia mărilor. O, cât de mari sunt isprăvile credinţei şi cât de cumplite sunt urmările păcatelor!
Dar ceea ce ne mâhneşte este faptul că în vremurile noastre păcatele se înmulţesc tot mai mult, iar credinţa slăbeşte tot mai tare. De aceea mulţi acum nu se mai spovedesc, nu mai vin la biserică, nu vor să mai postească şi se roagă atât de puţin. Iar dacă vreo boală sau alt necaz îl trimite pe creştin mai des la biserică, la spovedanie, el vine cu atâta îndoială şi împuţinare de credinţă, încât se întoarce aproape nevindecat pentru puţina sa credinţă. „Poate preotul să mă ierte de păcate?”, zice el. „Cum să-i spun lui păcatele? Nu este tot om păcătos ca şi mine? Poate să-mi vindece bolile? Dar şi el aleargă la doctori. Poate să-mi asigure raiul? Dar şi el suspină după dânsul”.
Aşa vin mulţi din credincioşi la preot, la biserică. Abia-i deschid uşa, se roagă în grabă, cu greu se hotărăsc să se spovedească, spun preotului cât suferă, îi arată rana numai pe deasupra, dar nu lasă pe doctor să pună alifia canonului. Spun că au fiecare câte un sat de duşmani şi multe altele, dar un lucru uită să spună: uită să spună păcatele cele mari ce le-au făcut şi care sunt pricina suferinţei lor, uită să-şi mărturisească cu tărie credinţa că preotul îi poate ierta, îi poate vindeca, îi poate împăca cu Iisus Hristos.
Iar mulţi din credincioşi, în vreme de boli şi necazuri, aleargă întâi la vrăjitoare să le caute în cărţi, cer ajutor întâi de la oameni păcătoşi ca ei sau merg pe la cei de alte credinţe, şi după ce văd că nu li s-a împlinit cererea, apoi, mânaţi de suferinţă şi de boldul conştiinţei, vin, în sfârşit, la preot, dar cu aceeaşi îndoială ca omul cel din Evanghelie. „Am fost, părinte, peste tot - zic ei -, am cheltuit mulţime de bani, dar n-am avut nici un folos. Şi acum am venit la sfinţia ta, că n-am unde mai alerga. Deci, dacă poţi ceva, ajută-mi, fiindu-ţi milă de mine”. Toţi zic: „Dacă poţi ceva”, dar nici unul nu spune: „Cred, părinte, ajută necredinţei mele”.
Alţii zic: „Părinte, cât să-ţi dau ca să mă vindeci de boală? Iată, îţi dau 3 lei, roagă-te ca să piară vrăjmaşii mei!”. Omule, nu-mi întinde banul tău, ci arată-mi credinţa ta, că aceea te poate vindeca. Dar creştinii nu vor să ştie de aceasta. De aceea, când nu li se împlinesc cererile, impută preotului, ca omul din Evanghelie: „Părinte, ţi-am dat 5 lei să mă vindeci de boală, dar n-am avut nici un folos. Duşmanii tot mă urăsc, suferinţa mă chinuie, necazul nu mai iese din casă...”. Este drept că noi preoţii suntem oameni păcătoşi, nu putem izgoni duhurile rele din oameni, nu putem face minuni, nu putem pogorî foc din cer, dar dacă ne-aţi ajuta şi dumneavoastră cu credinţa, cu rugăciunea şi cu postul, am putea face adevărate minuni. Păcătoşi suntem, dar împreună de ne vom ruga, vom putea pogorî mila lui Dumnezeu peste noi, darul iertării peste cei ce se pocăiesc şi focul Duhului Sfânt peste Sfintele Taine. Răi suntem, dar de veţi avea credinţă tare şi fapte bune, vom putea alunga ura dintre oameni, certurile din familii, bolile din trupurile noastre.
Nu ne mai osândiţi aşadar pe noi, căci nu atât faptele noastre, nu banii pe care îi daţi, cât mai ales credinţa dumneavoastră pot să vă ducă rugăciunile la
Iubiţi credincioşi,
Hristos merge să pătimească pentru noi, să sufere pentru păcatele noastre, dar noi ce facem pentru El? Nu se cuvine să-I urmăm Lui? Păstorul este dat în mâinile oamenilor, să suferim şi noi, oile Lui, alături de Mântuitorul nostru. Dar cum să-I urmăm, plini fiind de mulţime de păcate? Să urâm dar păcatul, căci toată fărădelegea şi călcarea de poruncă şi-a aflat dreaptă răsplătire (Evrei 2, 2), atât pe pământ cât şi în cer. Apoi să ştergem urmele păcatelor prin spovedanie. Să ne rugăm, să postim, să alergăm la biserică, toate să le facem, dar nu cu îndoială, ci cu o credinţă vie, puternică. Dacă vine peste noi o boală, să nu ne arătăm umflătura întâi doctorului, ci să ne spovedim mai întâi la preot de păcate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, şi apoi să mergem şi la doctor. Dacă intră în casa noastră o tulburare, să nu alergăm întâi la avocaţi, ci să venim cu credinţă la preot, să-i cerem sfatul şi rugăciunea, să postim şi noi o zi, să facem mai multe rugăciuni şi îndată se va săvârşi minunea. Să avem pururea prezenţa lui Dumnezeu înaintea noastră şi nu vom mai greşi (Psalmul 15, 8).
Şi dacă totuşi mai greşim, căci suntem oameni, să alergăm îndată la biserică, la preot. Să ne închinăm, să ne rugăm cu credinţă, să ne arătăm rănile păcatelor, să primim Sfintele Taine şi aşa să zicem: „Cred, Doamne, că Tu ai făcut toate, cred că este o viaţă veşnică dincolo de mormânt, cred că Tu mă cerţi pentru păcatele mele, cred că acestea sunt Prea Curatele Tale Taine..., Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Amin.
Arhimandritul Ioanichie Bălan
