F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.
De vorbă cu părintele Zosima
La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.
Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că “oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că “viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că “fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.
Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o “mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea Părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.
Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: “Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: “Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.
Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: “Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: “Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Hristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.
Sonia – model de pocăinţă
Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.
Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre Învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.
Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.
Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.
Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: “Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi. De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: “Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.
Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.
Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu
Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi “se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.
Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: “Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mîşkin în romanul Idiotul.
Aleoşa Karamazov este, în subsidiar, un model mesianic, “un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat totul prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine”. S-a spus despre Aleoşa că este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. Autorul însuşi mărturisea, spre finalul vieţii: “Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist”. Este Aleoşa Karamazov un viitor sfânt? Posibil. Nichifor Crainic spunea că “Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”.
O trăsătură caracteristică personalităţii lui Aleoşa Karamazov este dragostea pentru semenii săi. Îi erau dragi oamenii, toată viaţa păstrând o încredere oarbă în ei. În felul lui de a fi era ceva care te făcea să-ţi dai seama că nu voia să judece pe nimeni şi că în niciun caz n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis, chiar, că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Poate tocmai de aceea, oriunde apărea Aleoşa toată lumea ajungea să-l îndrăgească. Trebuie adăugat că Aleoşa era o fire iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine aceste crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri. Era însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Începe să pătrundă în credinţa nemuririi sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, ceea ce îl face să exclame mai târziu: “Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”.
Sunt personajele lui Dostoievski modele pentru omul creştin de astăzi? O întrebare la care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să răspundă.
Emilia Neacşu
(Articol preluat de pe site-ul Centrului de Studii Interdisciplinare Sfântul Ioan Damaschin)
