Citeam recent câteva articole legate de Sindromul Down ca să constat din nou, din păcate, că lucrurile nu stau deloc cum ar trebui.
În Danemarca, într-un an, doar 4 copii cu Sindrom Down au fost iubiți și lăsați să se nască de către părinții lor, restul de 98% au fost avortați, aruncați la gunoi, la gheena istoriei. În Islanda, altă țară lipsită de suflet, rata avortului din cauza unui diagnostic PREZUMPTIV de Sindrom Down se apropie de 100%, preconizând ca în viitorul apropiat acest stat să fie ,,Down-free”, să nu se mai nască nici un copil cu această condiție genetică. Nu pentru că s-a găsit un remediu, ci pentru că oamenii ucid cu premeditare pe cei ce ar putea avea Sindrom Down. Și când mă gândesc că există în lumea animalelor specii pe cale de dispariție ocrotite prin lege, mă întreb retoric cine ocrotește acești copii nevinovați pe cale de dispariție?
Am ajuns, și o spun cu tristețe în suflet, să nu mă mai mire nimic. Ce să mai zic când un profesor universitar de renume mondial promovează ideea că un porc are mai multe drepturi decât un prunc în pântece? Sau la ONU se vorbește de datoria de a avorta persoanele cu Sindrom Down?
Îmi place o vorbă românească: ,,om fără niciun Dumnezeu”. Unii din cei de mai sus și alții ca ei sunt astfel la propriu, nu la figurat, căci se declară atei și militează deschis împotriva religiei. Ciudat, după cum spunea un fost președinte american, toți cei care sunt pro-avort astăzi, au fost născuți pentru că mamele lor au ales viața și nu ,,dreptul” lor de a alege, confortul lor. De altfel, încă se mai promovează intens dreptul (inventat) al femeii de a face ce vrea cu corpul ei. Apropo, dacă ar fi corpul tău, ar avea același ADN. Dar pentru că e vorba de o altă inimă, alt ADN, atunci avem în trupul tău, femeie, o altă ființă umană cu același drept la viață ca și tine, fără ca tu să ai vreun drept de a decide dacă să trăiască sau merită să moară, pentru că e ,,mai puțin perfect”, sau s-ar putea să aibă un cromozom în plus sau orice altă dizabilitate.
Revenind la Danemarca și Islanda, râvnim la nivelul lor de trai, dar ne-am dori să avem și aceeași lipsă totală de compasiune, de umanitate, de iubire față de cei mai fragili dintre noi? Iar legat de Danemarca, atunci când aceasta a fost dată ca exemplu negativ, ca o țară ce promovează eugenia, la o dezbatere în Irlanda, ce credeți că a făcut ambasadorul acestei țări în Irlanda? A strâmbat din nas, negând vehement astfel de acuzații grave. De altfel, avea parțial dreptate, oficial nu scrie în nici un document danez că se impune avortarea pruncilor din pântece care ar putea avea Down. Dar prin tot ce se face, teste peste teste, presiunea medicilor/moașelor, presiunea socială, mass-media se induce tuturor ideea că e mai bine pentru asemenea copii să nu se nască decât să sufere ulterior, să ducă o viață neîmplinită. Dar cine suntem noi să decidem viața sau moartea altora? Din contră, unele studii făcute arată că persoanele cu Down sunt fericite, mulțumite de viața pe care o duc, iar familiile acestora nu regretă decizia de a păstra sarcina din pântece (să știți că vorbim de procente peste 90% sau mai mari).
În altă ordine de idei, îmi doresc să copiem ca popor din ,,țările mai civilizate” (ce-o însemna și asta?) doar ce e bun, fără să adoptăm, lăsând deoparte rațiunea, și otrava ce mustește în acele societăți occidentale. Spuneam însă în titlul articolului meu că e ceva putred în Danemarca, Islanda și la Marșul Femeilor. Despre primele 2 am explicat pe scurt de ce, dar poate vă întrebați ce vină are Marșul Femeilor?
Dintr-un articol din 25 ianuarie care prezenta acest eveniment ce a avut loc în SUA și, totodată, expunea părerea câtorva participante despre avort și Sindromul Down, ce credeți că am aflat? Nimic surprinzător!
Femeile intervievate susțineau, într-un fel sau altul, dreptul (nestipulat în nici un tratat internațional) la avort, dreptul femeii de a alege dacă acel copil (Nota bene: nici un test nu ne poate asigura 100% că acel prunc va avea sau nu Down) va trăi sau ar trebui să moară. Întreb retoric: nu s-ar putea totuși naște pentru ca apoi să fie dat spre adopție unor părinți iubitori?
Oricum, mi se pare inspirat ales numele evenimentului, Marșul Femeilor. Nici în ruptul capului nu se putea numi Marșul Mamelor, decât poate în batjocură. De când cu Revoluția asta sexuală care a schimbat mentalități, a inversat scara valorilor, a sucit mințile femeilor și multe alte rele a făcut, femeia și-a uitat menirea principală, aceea de a fi mamă. A uitat oare femeia de darul neprețuit al maternității, care e al ei și doar al ei? Orice ar face un bărbat, oricâte realizări ar avea pe lumea asta, nimic nu se compară cu ceea ce doar femeia poate face, să dea viață și, evident, să îi poarte apoi de grijă.
De asta zic că, poate, la acest marș au participat mai multe femei decât mame. Cât despre acestea din urmă, sper să nu își fi adormit instinctul matern încât să sprijine și ele uciderea pruncului cu Down, asemenea celor intervievate de Lisa Bourne.
Dacă tot menționam anterior de revoluția sexuală și efectele ei negative, nu e de mirare că femeile ce i-au căzut pradă preferă propria plăcere, propriul confort, o viață sexuală (ciudată sintagmă, de parcă viața ar putea fi și non-sexuală?!) activă și pătimașă în detrimentul maternității. Din moment ce sexualitatea a fost artificial despărțită de procreere, ce mai contează pe ce ne clădim fericirea? Călcăm pe cadavre, la propriu, încercăm să fim fericiți sau poate doar să ne săturăm pofta de plăcere/plăceri diverse. Credem, vai de noi, ca pe mormântul pruncilor noștri avortați vor putea crește vreodată și înflori mărgăritare sau ghiocei. Amarnic ne înșelăm, căci alegând moartea în detrimentul vieții, nu vom putea vreodată clădi decât castele de nisip, nicidecum o viață fericită, împlinită, în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă ne întoarcem la declarațiile acestor femei (oare câte alte milioane gândesc la fel?), vom observa și un alt detaliu important, însă ,,nimic nou sub soare”. Se tot încearcă inocularea societății (sau poate s-a reușit deja?) cu ideea că există viață nedemnă de viață, ca și cum ar exista oameni dintr-o rasă superioară, iar ceilalți (cine oare și după ce criterii total subiective sau arbitrare decide?) sunt de mâna a doua, asemenea unor buruieni ce ar trebui ,,plivite” (vorba altei femei nefericite, Margaret Sanger), exterminate din cauza dizabilităților reale sau închipuite. Vi se pare cunoscut conceptul? Vă este familiară proveniența ideii acesteia, că unii nu au dreptul la viață (fiind catalogați ca inferiori, după niște standarde îndoielnice)? Oare unde am mai auzit asemenea năstrușnicii (aberații, să fim sinceri)?
Ca să nu mărim suspansul și mai mult, vă voi oferi un indiciu, numele celui care avea de asemenea un program de eugenie bine pus la punct, Hitler. Așadar, cum se face că tocmai cei care pretind că vorbesc în numele umanității se comportă asemenea regimului nazist? Este evident numitorul comun, poate diferă doar categoriile de oameni selectate ca fiind nedemne de viață. În cazul femeilor care au fost intervievate, pruncii cu Sindrom Down fac parte dintre cei ce ar fi mai bine pentru toți/societate (oare?) să nu se nască.
Mă întreb, retoric (a câta oară?), ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu instinctul de mamă? Am văzut cu toții numeroase exemple, atât ale speciei umane, cât și din lumea animală, de mame ce fac orice este posibil pentru copiii/puii lor, mergând până la a-și sacrifica viața pentru a o salva pe a copilului/progeniturii lor. De ce astăzi unele femei (tot mai multe cu trecerea anilor, se pare) nasc tot mai târziu și eventual doar un copil, maximum 2? Nu asta ar fi problema, dar ce facem înainte și după?
Fie ducem o viață abstinentă, fie (chiar și folosind corect diverse metode contraceptive) ne trezim că am rămas gravide, deși nu ne doream asta? Atunci recurgem la ,,soluția” avortului (asta dacă nu cumva am folosit deja metode fals contraceptive, avortive de fapt, și am avortat pruncul în primele 2 săptămâni de viață fără ca măcar să știm/să ne dăm seama). Fie că alegem avortul pentru că sarcina a venit într-un moment considerat nepotrivit pentru noi, din diverse motive sau mai degrabă pretext, fie că alegem uciderea pruncului din cauză că ar putea avea anumite dizabilități (Sindrom Down, de ex.), să nu uităm un slogan bine cunoscut în SUA: avortul nu te face neînsărcinată, ci te face mama unui copil mort. Vă recomand, dragile mele, (iar voi, bărbații să nu uitați să fiți tată copiilor voștri, doriți sau nedoriți în acel moment) să țineți minte un singur lucru, care nădăjduiesc să vă ajute să alegeți oricând viața pruncului vostru, indiferent de potențialele furtuni viitoare, păstrând în suflet speranța unui cer senin și a apariției curcubeului de după orice ploaie: fie că acel prunc va avea sau nu Sindrom Down (sau alte probleme de sănătate), dacă îi veți semna sentința la moarte, pe mormântul lui/ei nu vor crește și înflori vreodată mărgăritare sau ghiocei!
sursa culturavietii.ro
