În toată viaţa ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu multă evlavie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi ştia din vreme şi fără greş toate sărbătorile, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi. Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Niciun sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori, că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morţilor le ţinea cu mare sfinţenie. În fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine. Apoi se ocupa cu lăutul copiilor pentru a doua zi, iar după masă făcea mâncare pentru duminică, zi în care nu se gătea niciodată. Când suna clopotul de vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi dimineaţă ne primeneam cu toţii şi, îmbrăcaţi curat, mergeam la sfânta biserică. Tata se scula mai de dimineaţă şi, după ce-şi făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului Hristos din Ceaslov, iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică, ne ceream iertare unii de la alţii: „Iertaţi!” şi „Dumnezeu să te ierte!”. Atât în casă, cât şi la vecini.
Posturile – trei zile pe săptămână, iar posturile mari erau ţinute cu mare sfinţenie şi de copii mici, şi în caz de boală. Postul Mare îndeosebi era un eveniment de seamă. Aveam vase anume păstrate pentru această vreme: blide, linguri. Paştele, Crăciunul, hramul satului erau zile mari în familie.
Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială.
Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor creştineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.
Odată, pe când mă găseam în refugiul de la Broşteni, m-am dus să-i fac o vizită şi să stau de Sfintele Paşti acasă, să-mi mai aduc aminte de obiceiurile creştineşti, pe care nu le mai văzusem din copilărie. Am putut astfel să mai stau de vorbă cu ea şi atunci mi-am dat seama cât de adâncă era viaţa ei creştină.
În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor şi eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare.”
În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. „Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere”.
În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile şi cozonacii pe care-i făcuse pentru Paşti, ea mi-a zis: „Nu pentru mâncat le-am făcut aşa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că aşa-i de mândră faţa Domnului Hristos la Paşti”.
Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. „Niciodată – mi-a zis – n-am cheltuit pentru mine aceşti bani, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.
Altădată am voit să aflu ce ştie ea din învăţătura Bisericii. Mi-a spus atunci Crezul, Visul Maicii Domnului şi Epistolia, foarte frumos rostite, texte întregi din Sfânta Evanghelie şi din Psalmi. Îmi spunea Psalmul 49: „De vezi hoţul, te uneşti cu el... şi ai cugetat că voi fi asemenea ţie. Mustra-te-voi şi-ţi voi pune înainte păcatele tale...”. Ştia pe de rost o mulţime de rugăciuni, tropare, stihiri de la praznice, pe care le învăţase de la biserică. M-am mirat foarte tare de aceasta, căci nu-mi dădusem seama de cunoştinţele de care ea nu făcea caz şi le ţinea cu multă discreţie.
Mereu la rugăciune. Cum ieşeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor şi făcând cruci şi metanii. Numele Domnului Hristos şi al Preacuratei Maici le rostea apăsat şi cu căldură sufletească, cu încredere şi nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu.
Pentru moarte era pregătită de multă vreme. Cămaşă de moarte, pânză pentru punţi şi un bulgăre de ceară pentru toiag le avea gata în ladă. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, mergând s-o mai văd, i-am dus un mănunchi de lumânări de ceară curată, dăruite de părintele Macarie. I-am făcut o mare bucurie cu ele. Le-a pus în ladă şi cu acest prilej am văzut ce avea înăuntru: două-trei schimburi vechi, cămaşa de înmormântare şi două vălurele de lână de tort, ţesute de mâna ei, pentru „punţi şi dezlegări”, apoi vreo zece batiste de târg cumpărate anume pentru moarte. Asta era tot. Bruma de lucruri ce mai avusese le dăduse de pomană.
A trecut la cele veşnice în dimineaţa de 4 iulie 1967, după o suferinţă de câteva luni.
Încă înainte de Postul Sfinţilor Apostoli – anul acela a fost numai de trei zile –, a atras atenţia Gligheriei: „Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească şi să mă împărtăşească”.
A postit cele trei zile, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sâmbătă, 1 iulie, s-a lăut şi s-a spălat după obicei şi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: „Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb.” „Unde-s, mamă?” – zise Gligheria, uitându-se pe fereastră şi nevăzând pe nimeni. „Lasă – îi zise ea –, că au treabă cu mine”.
Într-una dintre aceste nopţi l-a visat pe Dumitru, băiatul ei cel mic mort pe front, după care era mereu nemângâiată... Era un băieţel cu cămăşuţă albă, cu capul gol, într-o livadă mare şi culegea flori. „Ce faci aici?” – l-a întrebat ea. „Culeg flori” – i-a răspuns băiatul. „Dar de ce eşti cu capul gol, că eu ţi-am dat pălăriuţă?”. „Aici n-am nevoie de ea!” – i-a răspuns băiatul vesel...
După Sfânta Împărtăşanie s-a schimbat la faţă, n-a mai mâncat nimic, ci cerea numai apă rece de la şipot ca să se răcorească, fiindcă o cuprinsese o arşiţă mare. Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei şi a început să cânte cântări auzite la biserică: „Hristos a înviat”, „Câţi în Hristos v-aţi botezat”, „Naşterea Ta, Hristoase”, Troparul Rusaliilor şi altele. Şi se ruga mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa; Maica Domnului, miluieşte-mă pe mine păcătoasa; Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi”; zicea „Cuvine-se cu adevărat”, Psalmul 50 şi repeta mereu: „Primeşte, Doamne, pe toţi care vin la Tine şi mă primeşte şi pe mine!”.
În ultima zi, luni şi noaptea spre marţi, n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în şoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: „Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori şi busuioc... Să dai părintelui dezlegarea cea albă, ca să o aibă amintire de la Mama lui...”
Marţi dimineaţa (4 iulie), când de după deal primele raze de soare luminau fereastra căsuţei, a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii şi a şoptit: „Iartă-mă!”, apoi s-a întors pe o parte şi a adormit ca în somn... Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri şi de necazuri. Faţa îi era liniştită şi un zâmbet îi încremenise pe buze...
A trăit 87 de ani fără câteva luni, dintre care 39 de ani în căsnicie şi 25 de ani văduvă. S-a născut la 8 septembrie 1880, s-a căsătorit în ianuarie 1903, a murit pe 4 iulie 1967.
Tata s-a născut în 1873 şi a murit la 1 august 1942.
Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 120-126
