Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti.
Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă, ca un mare aparat de reacţie, acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a te mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie…
Dacă eşti vesel, inima se desface şi ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Inima biologică, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii duhovniceşti. Inima duhovnicească este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă. Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu, chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: Vom veni cu Tatăl şi lăcaş la el Ne vom face. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele, şi ochii, şi urechile. Mintea este un subordonat al inimii.
Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle.
Nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor cu raţiunea care ti-a dat-o Dumnezeu; nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.
Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde; Stancu, Benedict, ieromonah – Editura: Editura Sophia – An: 2008
