Pot eu oare să mă numesc cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, când săvârşesc încă păcatul?

4534

Unde voi fugi de faţa Ta, Doamne? Unde mă voi ascunde de Tine? Al Tău este pământul, lumea şi toate cele ce locuiesc în el. Adam, când a greşit, n-a vrut să-şi recunoască greşeala, ci s-a îndreptăţit, învinuindu-Te pe Tine. Cain, de asemenea, a săvârşit ucidere şi n-a voit să se pocăiască, ci s-a depărtat de Tine, umblând pribeag prin pustietăţi.

Şi iată eu nu întrec măsura strămoşilor mei, căci m-am asemănat lor, nevrând să mă întorc din toată inima către Dumnezeu, îndreptăţindu-mă la orice pas. Strămoşii, numai pentru o singură poruncă încălcată, au gustat din moartea duhovnicească, adică au fost depărtaţi de Tine, au ieşit din starea Harului, li s-a împietrit inima şi împreună cu ei s-a schimbat şi natura.

Dar ce mă aşteaptă pe mine, Doamne, cel care pururea greşesc şi mă lepăd de poruncile Tale? Ce pedeapsă mă aşteaptă pe mine, cel ce deseori mă leg cu diavolul şi mă asemăn cu Isav, căci schimb vrednicia de a mă numi fiu al Tău pe ciorba de linte?

Avraam, cândva, n-a cruţat pentru Tine nici pe unicul său fiu, căci n-a vrut să greşească înaintea Ta. Magii, închinându-se, Te-au recunoscut pe Tine Mântuitor al lumii şi Ţi-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Femeia cea păcătoasă cu lacrimi Ţi-a spălat picioarele, le-a uns cu mir şi le-a şters cu părul capului, căci a văzut mântuirea. Avgar, nevăzându-Te, ci numai auzind de Tine, Te-a iubit cu toată inima şi Te chema să locuieşti în cetatea sa; mucenicii şi cuvioşii au răbdat pentru Tine munci cumplite şi nevoinţe aspre, căci au fost aprinşi de dragostea Ta. Dar eu cu ce mă apropii acum de Tine, Doamne? Ce semn de recunoştinţă Îţi voi arăta Ţie, Binefăcătorului meu? Ştiu că de nimic nu ai nevoie şi nimic nu-Ţi lipseşte, şi nimic nu aştepţi de la mine, când toate ale Tale sunt, decât sufletul meu pe care l-ai zidit şi l-ai iubit.

Eu fac un pas către Tine, Doamne, dar Tu o mie către mine. Eu mă străduiesc, duc luptă ca să Te iubesc din toată inima, dar Tu m-ai iubit cu dragoste desăvârşită.

Poţi oare să ţii apă într-un vas spart sau să iei cărbuni aprinşi cu mâna goală? Poate oare să intre vrăjmaşul în casă atunci când uşa e încuiată? Iată ce prezint eu înaintea Ta, Doamne. M-am asemănat cu un vas spart şi poţi să verşi peste mine Harul Tău întruna şi el se va depărta de mine, căci sunt găurit de nelegiuire.

Tu eşti foc mistuitor, care arzi pe cei nevrednici, deci, cum să mă apropii de Tine şi să nu fiu ars, fiind dezbrăcat de haina botezului şi acoperit cu zdrenţe rupte şi doritor de desfătări, căci am uitat cuvintele psalmistului: „Ce folos îmi este în sângele meu, când mă pogor întru stricăciune.”

Am deschis toate simţurile ca pe nişte ferestre şi au intrat diavolii în casa sufletului meu şi m-au robit cu voia mea, şi rob fiind, sunt silit să mă supun celui ce mă stăpâneşte. Vai mie, Doamne, milostiveşte-Te spre mine, nu mă lăsa să pier până în sfârşit, ci dă-mi mână de scăpare ca şi lui Petru, pune pe piatră picioarele mele, ca să nu mă poticnesc, mâinile mi le ridică la rugăciune, inima fereşte-o de înălţare, sufletul meu să Te caute şi găsindu-Te să Te laude întru toţi vecii.

Cât de frumos l-ai făcut pe om, Doamne, cât de frumos! Nu în zadar a spus unul din slujitorii Tăi: „Omul este atât de adânc, încât însuşi Dumnezeu a putut să se coboare în acea adâncime!” Omul poate să se ridice şi să fie părtaş slavei lui Dumnezeu şi să împărăţească împreună cu El. (Vorbesc despre asta, Doamne, dar poate că încă nu-mi dau seama de înălţimea gândului şi dacă-i aşa, dacă nu-i de competenţa mea să vorbesc – iartă-mă.)

Am înţeles un lucru. Unul din învăţătorii Bisericii (Tertulian, dacă nu mă înşel) a spus că sufletul, după natura lui, este creştin. A ieşit de la Dumnezeu şi numai în Dumnezeu poate să-şi găsească linişte şi mângâiere.

Alt iubitor de înţelepciune a spus că scopul vieţii omului este o căutare, o tindere spre fericire. Şi într-adevăr, ce este viaţa omului, dacă nu un zbucium, o căutare, o sete. Şi eu, nedându-mi seama, o caut, însă acolo unde nici urmă de ea nu este. Dar nici nu pot să spun că în căutarea mea este o sete de Tine. Deseori sunt pur şi simplu nişte emoţii care agită simţurile pentru un moment foarte scurt şi stăruie să mă păcălească că am ajuns la ceea ce căutam. Mi-aduc aminte de cineva care a spus: „Noi nici nu ne dăm seama cât de tare trăim în închipuiri.”

Ai implantat în mine setea şi dorinţa de a citi, de a afla, de a cunoaşte, şi am început să citesc ceea ce scriau „copiii Tăi” şi părinţii mei, dar cu câtă naivitate am început să urmez sau să împlinesc ceea ce afirmau ei. Nu-mi dădeam seama şi nici nu-mi venea în minte să înţeleg că nu pot să mă asemăn cu ei. Din miliarde de fulgi nici unul nu-i asemănător cu celălalt, cu atât mai mult oamenii nu pot să se asemene unul cu altul sau să stea pe aceeaşi scară a virtuţilor. Şi atunci am început să mă mint singur pe mine. Ce nebunie, Doamne!

Atunci când pentru părinţii pustiei lucrarea rugăciunii era o parte din viaţa lor sau poate chiar întreaga viaţă, eu am început să mă atârn faţă de ea ca un parodist. Văd mulţi oameni (şi în ei mă văd pe mine) care caută rugăciune, caută linişte, doresc să fie permanent cu Tine, să simtă prezenţa Ta, dar văd şi mâna Ta cea atotputernică care pe multe le opreşte şi le zdrobeşte ca pe vasele olarului. Şi le faci toate acestea tot pentru binele nostru, căci le stai împotrivă celor mândri. Şi dacă ar fi să ne vorbeşti în faţă, ne-ai spune iarăşi: „Cereţi, dar nu ştiţi ce cereţi”.

Sfântul Siluan Athonitul, cel ce cu lacrimi Te căuta zi şi noapte, ne spune că nu-i uşor să fii întotdeauna cu Tine. În întunericul acestui veac virtuţile şi faptele bune sunt lumină, şi omului care încă nu a căpătat smerenia cea adevărată îi este uşor să vieţuiască, pentru că vede un oarecare rezultat care-i hrăneşte iubirea de sine, de mărire, de slavă deşartă; dar toate acestea înaintea strălucirii Dumnezeirii Tale nu sunt altceva decât un întuneric, o umbră. Apropiindu-se omul de Tine, pier toate iluziile, toate „virtuţile” care-l acopereau asemenea unor frunze de smochin şi sărmanul nevoitor se vede gol înaintea Ta, Doamne. Toate acelea care-l linişteau şi-i insuflau o mulţumire de sine, dispar atunci când omul se vede ca un fir de nisip înaintea unui munte şi atunci bietul om, în plină deznădejde, încearcă să fugă.

Şi când nu fug eu de Tine, Doamne, punând înainte mii de pricini? Fug atunci când săvârşesc păcatul, fug atunci când nu-mi văd faptele bune, fug atunci când Te văd mai mare şi mai strălucit decât mine. Pe lângă toate acestea spun alta: că vreau să sar în mare neştiind a înota. Nu vreau să pun accentul pe ispitele pe care trebuie să le întâmpin când trec marea acestei vieţi, pentru că pe cel pe care l-a rănit dragostea Ta şi-l atrage la Tine, nu trebuie să-l smintească sau să-l oprească încercările de pe cale, deşi ele au un rol important. De fapt nu ele, ci, mai bine zis, felul cum iese omul din încercare.

Şi vreau să spun alta. Atunci când omul capătă şi simte lucrarea Harului Tău, când Harul produce o metamorfoză în fiinţa lui, viaţa se schimbă şi devine, ca să zic aşa, insuportabilă. (Iartă-mă, Doamne, poate că nu mă exprim corect, ştiu că Duhul Sfânt este mângâietor, e Duh de pace, dar vreau să spun altceva.) Pentru om atunci absolut totul e sfânt, e curat. În fiecare om el vede chipul lui Dumnezeu, o strălucire a Slavei Tale, el se teme să nu-l mâhnească, să nu-l vatăme cu nimic, pentru cei căzuţi el plânge şi se roagă, îi rabdă, nu-i dispreţuieşte, pentru cei buni se bucură. Începe să retrăiască starea şi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani – plânsul, tânguirea şi rugăciunea pentru întreaga lume. Orice fir de iarbă, orice creangă, apa şi, în sfârşit – pământul, absolut totul e sfânt pentru el şi, dacă-i sfânt, se teme să calce pe el. Sufletul, în tânguirea sa, începe să participe la toate evenimentele tragice ale lumii nu din curiozitate, ci cu o compătimire totală. Şi ce să spun de cele ale lumii? El participă cu toată fiinţa sa la toate cele ce ai răbdat Tu, Milostive Doamne. De la părăsirea de fraţi, scârbe şi prigoane, până la părăsirea de Dumnezeu. Nici o întâmplare nu o întâmpină cu indiferenţă, ci cu durere şi compătimire absolută. Viaţa lui e o întreagă durere pentru sine şi pentru lume (clar şi mângâietoare, dar totuşi durere).

Deci, în aşa caz, întreabă-mă: „Poţi să bei paharul pe care Eu îl voi bea şi să te botezi cu botezul cu care Eu mă voi boteza?” Cine dintre noi e gata să trăiască viaţa ca unul fără de minte? Cine dintre noi e gata să-Ţi urmeze până la Golgota? De aceea-Ţi spun: cu câtă naivitate, cu câtă mândrie mă pornesc spre Tine, Doamne, şi ce-Ţi rămâne altceva, Doamne, decât să mă opreşti? Să mă opreşti până ce mă vei educa şi mă vei creşte ca să pot lua Crucea şi jugul pe umeri şi să pornesc spre Tine. Ce să fac altceva decât să-Ţi mulţumesc pentru bunătatea care mi-o arăţi? Nu-mi rămâne decât să mă las în mâinile Tale ca să lucrezi Tu cu mine, să mă hrăneşti cu hrana cu care Tu ştii, şi să mă încingi, şi să mă duci acolo unde nu-mi este voia.

Ce altceva mai plăcut este decât atunci când omul se lasă cu totul în mâinile Tale, ca Tu singur să lucrezi, să-l modelezi după cum îţi este voia, căci de n-ar zidi Domnul casa – în zadar s-ar osteni cel ce o zideşte. De câte ori, însă, îţi stau împotrivă şi mă împietresc la inimă şi vreau, în nebunia mea, să risipesc cu stânga ceea ce Tu zideşti cu dreapta…

Deseori mă întreb: trebuie să mă tem de Tine, Doamne, sau nu? Frica de fiu naşte dragoste faţă de Părintele său. El nu greşeşte, nu din pricina chinurilor pe care are a le urma, ci nu vrea să dispreţuiască bunătatea Părintelui. Dar de şi greşeşte – frica lui odrăsleşte umilinţă şi lacrimi de pocăinţă, şi el duce „canonul” atât timp, cât rânduieşte bunătatea lui Dumnezeu pentru înţelepţirea lui, cu răbdare şi smerenie.

Frica de rob, însă, este frica lui Cain care odată ce a greşit n-a vrut să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu, deşi El i-a dat prilej. Cain a ales mai bine să fugă de la faţa lui Dumnezeu, decât să se pocăiască, pentru că L-a socotit pe Dumnezeu nemilostiv.

Tot frică de rob văd în pilda cu talanţii: „Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul Tău în pământ; iată ce este al Tău.” Aici s-a împlinit cuvântul Tău: „Robul nu petrece cu el veşnic, iar fiul petrece veşnic.” Dragostea de fiu dă naştere libertăţii în Domnul şi el „umblă liber” în casa şi înaintea Domnului său, desfătându-se de bunătăţile cele duhovniceşti şi chiar de cele pământeşti, simţind dragostea Lui reciprocă, pentru că Tu ai zis: „Fiule, tu întotdeauna ai fost cu mine şi toate ale Mele ale tale sunt.”

Şi chiar dacă m-aş teme de Tine ca fiu – nu-i desăvârşire. Plinirea legii este dragostea şi trebuie să Te iubesc, nu să mă tem. Pentru fii lege nu este. „Legea nu este dată pentru cel drept (adică pentru fii), ci pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi”, – ne spune Apostolul Pavel. În Evanghelia de la Matei îmi aminteşti încă una: „S-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? – Ba da! – a zis el. Dar intrând el în casă, Iisus i-a zis: Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fii sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşa dar, fiii sunt scutiţi…”

Rămâne numai o singură întrebare: Pot eu oare să mă numesc cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, când săvârşesc încă păcatul? Pentru că cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului…

Ai venit pe pământ ca să ridici pe om la cinstea cea dintâi, ca să-l slobozi din robia şarpelui, ca să propovăduieşti cerul, nu ca să dai nişte legi pământeşti, ci să ne scoţi din valea plângerii şi să ne duci la pământul făgăduinţei.

Ne-ai propovăduit Evanghelia Împărăţiei Tale, care nu-i din lumea aceasta. Aceasta este dragostea Ta faţă de noi. Cu ce, însă, răsplătesc eu, Doamne? Ce semn de recunoştinţă arăt pentru bunătăţile primite de la Tine? Nimic nu fac, ci uneori merg împotrivă pentru că vreau, în îngâmfarea mea, să zidesc o altă „împărăţie” aici pe pământ, folosindu-L ca armă pe Dumnezeu.

Mi-ai spus: „De mă iubeşte cineva pe mine, poruncile mele le face” şi „Cel ce vine după Mine, să se lepede de sine şi, luând Crucea, să-Mi urmeze Mie.” Am în faţă vieţile sfinţilor apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioşi şi drepţi pe care-i ştiu după nume şi alţii pe care numai Tu îi ştii şi ce pot să spun despre aceşti oameni? Ei au fost nebunii şi gunoiul lumii. Ei au fost acei care strigau împreună cu Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos şi moartea e dobândă şi vreau mai repede să mă despart (de lume) ca să fiu cu Hristos.”

Eu, însă, mă împietresc mai tare la inimă, aşteptând semn din cer. Da, într-o măsură am trecut prin focul lepădării de lume ca să Te găsesc, dar totuşi nu găsesc liniştea dorită. De ce?

Am uitat, Doamne, în nebunia mea, că pentru ca să înviez împreună cu Tine, împreună cu Tine trebuie să mor, ca să fiu părtaş slavei Tale, trebuie să trec prin focul defăimărilor împreună cu Tine. Sfântul Pavel spune: „Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele”, ei în fiecare zi mor lumii ca să învie în Hristos. Da, am spus că omul trece prin focul lepădării de lume şi fiecare după măsura şi puterea sa urcă pe Cruce pentru Tine. Şi poate că cineva şi-a „ţintuit” năravurile şi mofturile, cineva – mâinile şi picioarele, cineva poate atârnă numai de o mână sau de un picior, dar cineva poate numai hainele şi-a pironit (pentru că fiecare aduce lui Dumnezeu cât poate el şi ştim că Dumnezeu nu cere mai mult decât poate omul), dar totuşi ne-am suit pe Cruce… Şi dacă Tu ai fost ispitit de diavol şi de oamenii care ziceau: „De eşti Hristos, coboară de pe Cruce şi atunci vom crede”, apoi şi pe mine astăzi diavolul mă ispiteşte şi porneşte asupra mea lumea şi trupul cu toate răutăţile şi patimile şi strigă: „Coboară de pe Cruce.”

Şi n-ai coborât, Doamne. Iar eu uit permanent că de pe Cruce n-ai coborât, de pe Cruce te-au scos…

Din Arhim. Augustin Zaboroşciuc, Ca pe Smochinul cel neroditor să nu mă tai, Mântuitorule! Ed. Cu Drag, 2011, p.30-40

 


Articole Asemănătoare
2503

Vă invităm la o seară de suflet cu nevoitori de la mănăstirea Curchi

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi organizează miercuri 15 martie, ora 18.00, la biserica Universităţii de Stat din Moldova o nouă seară duhovnicească.  După citirea Canonului de pocăinţă al Mântuitorului, va avea loc conferinţa susţinută de către nevoitorii mănăstirii Curchi: arhim. Iov (Cristea) şi arhim. Augustin (Zaborosciuc). Tema propusă este: „Efectele tămăduitoare ale „crizei” în viaţa duhovnicească sau […]

Articole postate de același autor
4209

“Avem nevoie de cât mai multă rugăciune!”

Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru […]