Sfinţii Părinţi ne spun că, dacă am fi cu mai multă luare aminte la ziua sfârşitului nostru şi la ziua când ne vom înfăţişa înaintea dreptului Judecător, vom face mai puţine păcate sau chiar nici unul şi, astfel, vom purta mai multă grijă de sufletul nostru. Întrucât suntem în post, am socotit că bine este să cugetăm mai multa la ziua sfârşitului nostru şi ziua înfricoşătoarei Judecăţi.
Şi iată ce ne spune Sfântul Efrem: „Ai auzit frate şi soră, că va veni ziua când vom fi judecaţi şi că sufletul nostru va ieşi din trupul cel mult păcătos. Va veni ziua şi ceasul când le vom lăsa pe toate şi pe toţi şi ne vom duce singuri fără ajutor, fără ocrotire şi însoţire, goi şi fără îndrăzneală înaintea Dreptului Judecător. Într-o noapte întunecoasă şi dureroasă te vei duce ca un osândit, unde toată fiinţa omenească se duce. De mulţi povăţuitori îţi este nevoie atunci omule, de multă rugăciune, de multă fapte bune. Mare frică şi cutremur te va cuprinde atunci”.
Cumplită este fraţilor, trecerea în lumea cea de dincolo, de unde nimeni nu se mai întoarce. Toţi vom trece prin aceste clipe. Dureros este însă acum că în fiecare zi se vorbeşte prin predici, prin cărţile Sfinţilor Părinţi, de clipa despărţirii, dar noi tot în nepăsare trăim. Citim de multe ori sfinte cărţi, vieţile sfinţilor, dar repede le uităm pe cele citite şi săvârşim din nou păcatul, biruiţi fiind de vrăjmaşul diavol. De aceea trebuie mult timp să implantăm în inima noastră cuvintele Domnului, ca atunci când va veni ispita, să fim întăriţi, să biruim puterea diavolului.
Să nu ne trudim zadarnic fraţilor, că va veni ziua judecăţii când va trebui să dăm socoteală pentru toate. Strâmtă şi anevoioasă este calea, dar toţi pe dânsa trebuie să călătorim. Amar şi greu este paharul, dar toţi trebuie să-l bem. Mare şi nearătată este taina morţii şi nimeni nu poate să o povestească nouă. Să ne înfricoşăm de ziua aceea. Dacă ai făcut însă cele bune şi toate cele poruncite de Domnul, nu ai de ce te teme. Dar dacă ai fost nepăsător cu sufletul tău, dacă ai iubit minciuna, vorba urâtă şi deşartă, trândăvia, vrajba, lăcomia pântecelui, dezmerdarea trupului, să te umple de frică de venirea morţii. Îţi va părea rău în ceasul morţii că ai dus o viaţă păcătoasă, dar va fi prea târziu.
Ne spun Sfinţii Părinţi că în ziua morţii ne vom ducem şi nu ştim unde vom fi, de-a dreapta sau de-a stânga. Ceea ce ai trimis înaite la Dumnezeu, pe acelea le vei găsi şi în acelea te vei sălăşlui. Dacă ai trimis la Dumnezeu rugăciune, post, metanii, blândeţă, dragoste iertare şi multe fapte bune, acelea te vor întâmpina. Dar dacă ai trimis la Dumnezeu vicleşug, mândrie, trândăvie, neascultare, somn mult, acestea te vor întâlni şi întru acestea te vei osândi.
Greu este ceasul acela când ne iese sufletul din trup. Toată viaţa îţi trece prin faţă, dar nu mai ai ce face. Atunci este sfârşitul la toate, nu mai au folos lacrimile, nu ne mai scapă nici suspinul, nu ne mai ajută nici rugăciunea. Nu mai au folos nici lumânările, dacă viaţa ta nu a ars ca o lumânare şi dacă sufletul tău nu a fost aprins ca o candelă. Ce folos că te pun în sicriu ca pe cuvioşi, dacă viaţa ta nu a fost cuviincioasă. Ce folos că îţi cântă „Cu sfinţii odihneşte…”, dacă nu ai urmat vieţile sfinţilor. Vai nouă atunci! Amarnic ne vom văita: „Cum eu singur m-am batjocurit zicându-mi: sunt tânăr să mă îndulcesc de dezmerdările vieţii, să-mi îngrijesc trupul şi pe urmă mă voi pocăi, că Dumnezeu e iubitor de oameni şi mă va ierta. Auzeam sfaturile sfinţilor şi râdeam de ele. Auzeam glasul Scripturii şi nu ascultam de el. Auzeam îndemnurile duhovnicilor şi nu credeam în ele. Auzeam de moarte, dar gândeam că va veni mult mai târziu să mă ia. Iată că acum nepocăit fiind, nu are cine să mă izbăvească.”
Ne zice iarăşi cuviosul Efrem Sirul: „Vom căuta atunci ajutor, dar nu-l vom mai găsi. Ne vom aduce aminte de toate sfintele cuvinte, dar va fi prea târziu. Ne vom aduce aminte de toate cele pe care le-am făgăduit şi nu le-am împlinit, dar va fi târziu. Vom ajunge la ziua când n-i se va lega limba, ni se vor împaingenii ochii, va amuţi gura, va pieri glasul şi atunci va veni îngerul Domnului să ne ia sufletul şi să-l ducă înaintea Tronului Dumnezeiesc. Acum să cădem la rugăciune şi să-l îmblânzim pe Dumnezeu, nu atunci când nu vom mai putea face nimic.
Atunci ne vom da bine seama ce este omul, „mâncare viermilor, putoare, putrejiciune, cenuşă, umbră şi vis.” Iată ce eşti omule, nu ceea ce te socotea-i tu, deştept, drept, cuvios, înţelept, bogat. Mare frică te va cuprinde ticăloase suflete atunci când va veni să te ia îngerul Domnului. Tu vei merge la judecată, dar trupul pe care l-ai îngrijit toată viaţa, va merge în pământ să putrezească şi să se facă mâncare viermilor neadormiţi. Te vor plânge atunci mulţi, se vor tângui de pierderea ta, dar toate vor fi zadarnice”.
De aceea fraţilor şi surorilor, să nu trândăvim, să nu ne amăgim şi să nu iutăm nici o clipă de ziua în care sufletul va merge să dea răspuns pentru toate înainte Dreptului Judecător. Să nu uităm că există rai şi iad, că există Judecata de Apoi. Să nu iutăm niciodată că există viaţă veşnică.
† PETRU
Episcop de Ungheni şi Nisporeni
