Oamenii par a fi frumoşi numai pentru oameni. Omul pare frumos altui om. De altfel, nimeni din lume nu ia în seamă frumuseţea omului. Natura nu ia în seamă pe omul frumos. Pentru ea toţi oamenii sunt măşti, sub care ea se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, şi buna sau reaua intenţie. Însă natura ia cu tărie seama la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice iau seama la bunătatea omului, mai mult decât animalele domestice. Nu numai animalele, ci chiar şi plantele iau seama, în felul lor, la bunătatea omului. Precum întreaga natură ia în seamă bunătatea omului, tot aşa ia seama şi la răutatea omului. Multe exemple s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor sfinţi şi a oamenilor răi. Însă nu există nici un exemplu, în afară de basmele închipuite, care să spună că natura ia seama cât de puţin la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea spiritelor nu ia seama la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea ori răutatea lui, adică la frumuseţea ori urâţenia lui interioară.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului nici o altă lume nu ia seama. Oare pentru faptul că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi spirituală a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie în comparaţie cu frumuseţea lui cea dintru început? Sau din pricina amândurora?
Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.179-180
