Trebuie să supunem cuiva inimile noastre — şi dacă le supunen cuiva de pe faţa pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare.
Toţi căutăm iubire veşnică şi neschimbătoare, pace fără de sfârşit, şi cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toţi aceştia ne pot părăsi, dispreţui şi lepăda. De ce? Pentru că toţi suntem mărginiţi în timp şi în spaţiu, toţi ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Aşadar, toţi cei cărora ne supunem inimile, toţi aceştia ne pot părăsi, ne pot răni.
Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească. Iubirea dumnezeiască este nesfârşită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, fiinţăm, trăim mărginiţi, înrobiţi nu numai de fiinţele vii, ci şi de lucrurile moarte, fără viaţă, care sunt fără valoare.
Inima noastră este înrobită de lucrurile lumeşti, iar dacă cineva i le răpeşte, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu — mai întâi de Dumnezeu şi abia apoi de rudele şi semenii noştri.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, 2006, pp. 65-66)