Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l astept. Viata mea se rezumă la asteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viata la 10.000 de metri si trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligatia mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze.
La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare si, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea.
Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine si sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în asteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână si… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare. Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea si a dat semnalul.
Mă ridic, îmi aranjez fusta si cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluta la o parte si păsesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-si scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregăteste să citească o carte si o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbeste sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei si o întreb dacă doreste ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt si câteva locuri libere.
Îmi continui drumul pe culoar si mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le stie pe toate si că i se cuvine orice. În mintea ei, toti oamenii de pe Pământ s-au născut si trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o multumesc.
- Vreau să mă mutati de pe acest loc spune ea cu un glas pitigăiat.
Respir adânc si o întreb zâmbind:
- De ce doamnă? Care este problema?
- Nu vezi că m-ati asezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalti pasageri si văd că toate privirile sunt atintite asupra mea. Toti asteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea si-l văd cum se uită socat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite si privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferintă.
- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.
Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Stiam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toţi sunt curiosi să vadă cum se va dezamorsa situatia aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… si fac o pauză, în care o privesc si o văd cum stă gata să explodeze de revoltă si de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o faţă victorioasă si întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toti pasagerii mă privesc supărati. Toti se asteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii si că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan si-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviintă, ca să rezolv situatia. Cuvintele lui “am încredere în tine, stiu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine si acum pot gestiona orice situatie dificilă.
Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima si încep să vorbesc:
- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemultumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă si, exact când femeia începea să-si strângă lucrurile, am continuat:
- Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.
Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze si tipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
Întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998.
Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajatilor săi:
“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei. Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”
