În cartea sa, «Călătorind printre zidurile cetății», monahia Porfiria relatează o mare minune și o apariție cu totul minunată a părintelui Porfirie, care demonstrează că viața continuă după moarte și că niciodată nu trebuie să ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu este bun și atotputernic.
Într-o zi, pe la ora două la amiază, mă aflam în piața Aghíon Anargýron (Sfinților Doctori fără de arginți) din Atena. La un moment dat, se apropie de mine un domn, care îmi zice:
– Mă duceți, vă rog, în Menídi?
– Nu, i-am răspuns, nu am suficient timp la dispoziție.
Într-adevăr, nu aveam timp suficient, fiindcă la ora trei trebuia să predau taxiul în Pireu. Domnul acela stătea și aștepta să treacă alt taxi. Ceva în mine îmi zicea să-l ajut. Îndată i-am făcut semn să vină. Cum a intrat în taxi, a strigat:
– Nu e posibil! Apoi scoate fotografia părintelui Porfirie și o sărută cu evlavie. Exact în acel moment, s-a aprins semaforul verde și am pornit către Menídi. M-am gândit să-i iau fotografia din mână, însă când am văzut cu câtă dragoste se uita la ea, mi-a fost rușine de acest gând.
– L-ați cunoscut? – mă întrebă la un moment dat.
– Nu, numai din cărți, dar îl iubesc foarte mult.
– Vreți să vă povestesc cum l-am cunoscut eu?
– Desigur! – i-am răspuns bucuroasă.
– Soția mea era grav bolnavă, având cancer. Doctorii spuneau că mai are de trăit doar trei luni. În acel an, băiatul meu cel mare, care termina liceul, ne-a anunțat că a aranjat, împreună cu zece colegi de clasă, să meargă în Sfântul Munte pentru o săptămână. I-am spus că e în regulă, așa că a plecat.
Între timp, starea de sănătate a soției s-a înrăutățit. Doctorul care o examina ne-a spus că nu mai are mult de trăit. Atunci l-am întrebat cu agonie: «Doctore, ce putem face ca să-i mai prelungim puțin viața?». «O s-o mai operăm o dată și apoi Doamne ajută», ne-a răspuns acela. Eu am fost de acord, însă soția s-a împotrivit, fiindcă vroia să se întoarcă mai întâi fiul nostru din Sfântul Munte.
Fiul nostru s-a întors atât de fericit, încât niciodată nu-l mai văzusem așa. Ne-a povestit cât de frumos e acolo, cât de ospitalieri au fost monahii cu ei, câtă pace simțea în sufletul său. Simțea atât de tare prezența lui Dumnezeu, încât uitase că mama sa este bolnavă. Și-a amintit de acest lucru abia atunci când l-a întâlnit pe părintele Porfirie, despre care ne-a povestit lucruri minunate, lucruri care nouă ni se păreau de necrezut.
– Scuză-mă că te întrerup, când s-au petrecut toate acestea? – l-am întrebat.
– În anul 1996. Ne-a spus băiatul meu că stătea împreună cu colegii săi sub un copac vorbind și râzând, când deodată văd că se apropie de ei un călugăr. Îndată s-au ridicat cu toții și i-au pupat mâna. Atunci bătrânul călugăr a început să le vorbească, strigându-l pe fiecare pe numele său. Așa cum era și normal, copiii au rămas uimiți, cum de acel călugăr necunoscut știa numele și prenumele fiecăruia. Fiului meu i-a spus așa: «Să-i zici mamei tale să nu se opereze, fiindcă e bine». «O cunoașteți?» – îl întrebă atunci fiul meu. «Sigur că o cunosc, eu vă cunosc pe toți». «Cine sunteți?» – l-a întrebat din nou. «Eu sunt părintele Porfirie» – i-a răspuns și apoi a plecat.
La întoarcerea din Sfântul Munte, s-au oprit în Ouranoúpolis, la o farmacie ca să cumpere niște aspirină, întrucât aveau amețeli din cauza drumului cu vaporul. Intrând în farmacie, au zărit pe tejghea fotografia părintelui Porfirie și au exclamat: «Uite-l pe părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit în Sfântul Munte». Auzindu-i, farmacista i-a întrebat mirată: «Scuzați-mă că vă întreb, l-ați văzut pe acest părinte în Sfântul Munte?». «Da, abia ne-am întors de acolo». «Sunteți siguri?». «Bineînțeles, am și vorbit cu el. Am rămas cu toții uimiți cum de știa numele și prenumele fiecăruia dintre noi. Apoi l-am întrebat cine este și el ne-a răspuns că este părintele Porfirie». «Copii, sunt convinsă că l-ați văzut… Însă să nu vă speriați de ceea ce vă voi spune… totuși ar trebui să știți că părintele Porfirie a murit acum cinci ani». La auzul acestor cuvinte, copiii au rămas șocați. «Imposibil! Păi noi am vorbit cu el».
Eu și soția mea am crezut că probabil copiii au cunoscut un alt călugăr, care semăna cu părintele Porfirie și care avea același nume. De altfel, toți călugării seamănă între ei. «Nu mă credeți, nu? În fine! Oricum, mie mi-a zis să-ți transmit să nu te operezi, mamă, fiindcă ești bine», rosti băiatul către mama sa.
După două zile, am mers la spital. În dimineața zilei următoare urma să fie operată. Sosi așadar momentul critic al operației. Eu așteptam afară, plin de agonie și neliniște. Deodată soția mea iese din sala de operație și îmi zice: «Nu mă mai operez, fiindcă sunt bine». La scurt timp, în spatele ei apare și doctorul. «Doctore, ce se întâmplă? – l-am întrebat». «Nu știu, pur și simplu nu mai vrea să se opereze». «V-am zis, sunt bine» – interveni soția mea. «Scumpa mea, ai înnebunit?» – i-am zis, apoi am luat-o deoparte, încercând s-o conving să se opereze. «Doar v-am spus că mă simt bine. Să-mi facă niște analize și veți vedea că nu am nimic, eu simt asta». «Să nu o forțăm să se opereze, dacă nu vrea» – fu de părere doctorul. «Nu mă credeți? Examinați-mă și veți vedea».
Zis și făcut. A doua zi au sosit rezultatele analizelor.
În acel moment, domnul acela a răsuflat adânc.
– Ce au arătat rezultatele?
– Nici urmă de boală. Doctorii se uitau peste vechile rezultate și, comparându-le cu cele noi, nu mai pricepeau nimic. «Nu se poate, trebuie să le fi încurcat cu altele. Mâine îi vom face alte analize», ziceau plini de mirare. Văzându-i pe doctori încurcați, fiul meu se apropie de mine și imi zice: «De ce nu crezi ceea ce mi-a zis părintele Porfirie din Sfântul Munte?». Auzind aceasta, un doctor întrebă: «Ce-ai zis? Ce ți-a zis părintele Porfirie?». «A zis că mama e bine și că nu trebuie să se mai opereze». Atunci doctorul, scoțând din buzunar fotografia părintelui Porfirie, îl întrebă: «Pe acesta l-ai văzut în Sfântul Munte?». «Da, pe acesta». «Rezultatele sunt corecte. Soția dumneavoastră este bine. Deci puteți pleca fără nici o grijă de la spital» – spuse doctorul.
Vedeți? La început, doctorii spuneau că soția mea nu mai are de trăit mai mult de trei luni. De atunci au trecut doi ani și soția mea se simte foarte bine, chiar mai bine decât se simțea înainte să se îmbolnăvească. De aceea îl iubim atât de mult pe părintele Porfirie. Am mers și la mănăstirea lui de multe ori. Oridecâte ori avem necazuri, el ne ajută.
Această întâmplare povestită de acest domn, în legătură cu o altă minune săvârșită de părintele Porfirie, mi-a adus în suflet o mare bucurie. Pe când domnul cobora din taxi, buzele mele șopteau în taină: «Mulțumesc».
sursa pemptousia.ro
