„… Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii…” (din „Rugăciune pentru vrăjmaşi” a marelui Mitropolit sârb Nicolae Velimirovici)
Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei.
Şi eu îi binecuvântez. Şi nu-i blestem.
Ei au făcut să-nvăţ – ca să m-auzi! – cum să Te chem.
Şi cum să zbor, cu glezna prinsă în butucii grei.
Ei au făcut să cred în Bunătate, ca în Tine
mai mult ca cei care îmi lăudau izbânda;
să spun ca Iov: că rău-i tot un bine
şi ca pe o binecuvântare să-mi suport osânda.
Nu de la buni am învăţat, tot de la răi:
de Tine, nu de moarte, să mă tem.
Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei.
Şi eu îi binecuvântez. Şi nu-i blestem.
În tineri ani, când mă mândream cu mine
şi zădăram cu vreo metaforă vecia,
ei mă făceau să-mi amintesc de Tine
şi să Te rog să-mi ierţi nimicnicia.
Şi viaţa cum se deapănă precum un ghem –
să simt, călcând pe lacrimi, paşii Tăi…
Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei.
Şi eu îi binecuvântez. Şi nu-i blestem.
Nicolae Dabija
