În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor. Dar poate fi şi invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.
Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veşniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine leprosul, învoieşte-mă pe mine cel stricat de păcate... Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu... greşit-am înaintea Ta, şi voi muri departe de Tine... primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”
Din Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53
