Actualitate

Iubirea care iartă

4691

Până atunci erau o familie fericită. Kostas şi Froso trăiau bine şi dobândiseră şi un băieţel, Dimitris.

Însă…, la serviciul lui Kostas venise o nouă funcţionară. Biroul ei se afla în aceeaşi încăpere cu al lui. La început nu părea nimic primejdios. Dar, mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Kostas a devenit nervos, distrat. Froso a observat imediat schimbarea bărbatului său. Nu i-a spus însă nimic. Ştia ce caracter are. Ar fi înrăutăţit situaţia.

Până ce într-o zi a plecat din casa lui, lăsându-şi soţia şi copiii.

Froso nu voia să ajungă la tribunal. S-a luptat cu inima curată pentru a depăşi drama în care se afla.

S-au scurs zece ani. Dimitris devenise un voinic de 19 ani. Funcţionar la o bancă, câştiga atât cât trebuia ca să trăiască amândoi.

În anii aceştia, tatăl, fiind părăsit de femeia aceea rea, singur, izgonit de la serviciu, a fost nevoit să trăiască în lipsuri şi izolare. Într-o zi s-a îmbolnăvit grav. I-au paralizat mâna şi piciorul drept. Locuia într-un subsol şi nu avea pe nimeni să-l îngrijească. Lacrimi fierbinţi îi udau perna.

Dimitris a aflat despre situaţia tatălui său. L-a durut. Orice a făcut, era tatăl lui. I-a spus mamei sale. Şi într-o după-amiază a luat o maşină şi s-a dus în camera tatălui său. Mizerie şi sărăcie…

– Tată, ridică-te! Te voi lua acasă la noi. Inima mea nu îndură să te vadă aşa.

Kostas a început să plângă. Nu a putut spune nimic altceva, decât: „Iartă-mă, copilul meu!“.

Şi l-a transportat acasă…

Era Vinerea Mare! În ziua aceea Dumnezeu Se răstignise din iubire… Din iubirea care iartă.

Extras din Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004


Articole Asemănătoare
Articole postate de același autor
9607

Eu te pun paznic de casă, şi te fură ăştia de sub ochi!

Există o pildă teribilă în biserica coptă, în care, la un moment dat, un nene din ăsta copt, un egiptean, care nu prea le avea el cu credinţa, merge în piaţă şi vede nişte icoane. Îşi zice el: „Ia să-L iau pe Feciorul ăsta! E El puţin rănit în coastă, însă Îl iau cu mine…” […]