Dacă n-am învăţat încă să iubim, ne aşteaptă durerea pierderii, trădării, înstrăinării

5204

Eu cred că numai oamenii maturi pot să iubească.

Dragostea adevărată va veni la tine într-un singur caz: dacă vei putea să te maturizezi.

A te maturiza înseamnă a învăţa să-ţi învingi trufia, autocompătimirea excesivă, autodivinizarea, iar uneori şi excesiva înjosire de sine, când nu suntem capabili să-i spunem „nu” egoismului omului drag pentru a-l ajuta să se schimbe.

Pentru a deveni matur, fiecare din noi trebuie să depună efort pentru a se schimba: să depună efort împreună cu ceilalţi oameni, şi cu cei apropiaţi, şi cu cei depărtaţi, şi acasă, şi cu vecinii, şi la muncă, şi în tramvai, şi pe stradă. Este vorba de un efort zilnic de modelare a propriei personalităţi, a ceea ce aduci celorlalţi oameni. Necazul lumii contemporane constă în aceea că suntem foarte egoişti, ca nişte copii răsfăţaţi („să fie cum vreau eu”), şi de aceea mulţi dintre noi nu întâlnesc în viaţa lor dragostea. Mergem pe cărare, dragostea e aproape, undeva după cotitură, însă nu ajungem la ea - şi uite aşa trece viaţa.

Imi place definiţia care numeşte „complementare” căsătoriile între oameni care nu sunt pe deplin maturi. Asta înseamnă că problemele celor doi, atitudinile lor imature, sunt complementare şi că ei s-au „agăţat” unul pe celălalt cu „cârligele” lor. De exemplu, o femeie pentru care este important să fie pentru bărbat ca o mamă îşi găseşte un bărbat care vrea să îi fie fiu. Ei întemeiază o familie. Aceasta nu este dragoste, ci o mare nenorocire atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor. 

Printre pacienţii mei există oameni care au învăţat treptat, de-a lungul a doi-trei ani, să construiască relaţii omeneşti apropiate, care sunt atât de importante pentru viaţă. La început, omul venea stingher, buimac, nemaicrezând că va putea fi cândva fericit în viaţă. După câţiva ani, reuşea să clădească o relaţie uimitor de fericită cu altcineva - relaţie atât de profundă, de subtilă, de plină de încredere, că ţi se umezesc ochii când auzi. Te gândeşti: „Dumnezeule, cât de fericit este acest om şi cât de fericit a fost în stare să îl facă pe celălalt!” Oamenii încetează să se mai teamă de viitor, de pierderi, de boală, fiindcă viaţa lor a fost luminată de către autentica dragoste reciprocă.

Acum, din păcate, societatea este construită în aşa fel încât omul poate vedea numai rareori un etalon adevărat de relaţie elevată. Mulţi sunt motivaţi de false valori: de pildă, mama o învaţă pe fiica sa că principalul este să facă o căsătorie avantajoasă material şi că nu trebuie să te îndrăgosteşti de un sărac. Mulţi dintre noi aproape că nici nu-şi mai văd copiii şi nu-i educă, ci doar îi asigură material şi le plătesc şcoala. In general, sentimentele şi relaţiile calde sunt deja considerate lucruri de importanţă secundară - iar după aceea copiii, crescând, cer ajutorul preotului, iar uneori şi al psihologului: se hotărăsc să ceară ajutor, fiindcă îşi dau seama că se află într-o fundătură. Sunt disperaţi. Nimeni nu i-a învăţat să fie maturi şi să trăiască după legile inimii şi conştiinţei.

Da, este important să păstrezi orientarea spre celălalt, dar totodată întotdeauna, oriunde ai fi, cu oricine ai fi, oricum ai fi, alături de tine trăieşte un om foarte apropiat: tu însuţi. Foarte ciudat, dar omul contemporan nu înţelege ce este el, nu reflectează niciodată asupra temei: „Care este pentru mine cel mai preţios lucru în viaţă?”

De ce oamenii se aruncă în desfrâu, îşi înşală omul iubit, soţul, soţia? Eu îi privesc pe oamenii aceştia cu o enormă compătimire, fiindcă ei nu au învăţat încă să clădească o relaţie apropiată, nu sunt oameni subtili. Ei nu cunosc decât un mijloc primitiv de a se apropia de celălalt.

In ziua de astăzi, mulţi bărbaţi, manageri de succes ai unor companii importante, oameni cu şcoală şi sportivi, fie nu se însoară deloc, fie trec prin două-trei căsnicii şi o serie întreagă de amante. Oamenii plutesc pe fluviul vieţii într-o stare adolescentină a sufletului şi trăiesc după concepţia: „eu vreau”, fără să se gândească: „ce sunt?”. Or, una este nedespărţită de cealaltă! Omul nu-şi pune întrebarea: „Ce-i trebuie sufletului meu ca să fiu fericit?” Categoria „fericire” s-a devalorizat, s-a pierdut din viaţa duhovnicească a omului, a fost înlocuită de o valoare mai primitivă: categoria „bucuria succesului”. Şi când ne punem întrebarea: „Ce-i trebuie sufletului meu ca să fiu fericit?” se dovedeşte că trebuie nu să luăm, ci să dăm celorlalţi oameni.

Intre moral şi amoral limita este fină, iar omul are criteriile doar în inimă. De pildă, poţi să te strădui pentru oameni şi să iei bani pentru efortul pe care-l faci, dar să ai conştiinţa curată şi să fii fericit. Pe de altă parte, ştiu oameni din organizaţii non-profit care se ocupă, aparent, cu o lucrare nobilă, dar de fapt nu sunt atrăgători nici măcar pentru cei pe care-i ajută şi n-au pace în suflet.

Asta se poate întâmpla şi la oamenii religioşi. Omul se duce la biserică, se spovedeşte, învaţă să se poarte smerit, dar din oarecare motive nu poate să se maturizeze până la capăt. Se întâmplă aşa: omul trăieşte prin credinţă, şi credinţa îl ajută mult - totuşi, oricât ar fi de uimitor, viaţa personală continuă să nu se aranjeze. Şi la oamenii credincioşi răsună adeseori ideea potrivit căreia nu trebuie să-ţi urmezi sentimentele, fiindcă sentimentele înşală: trebuie să urmezi normele. Dar dacă te călăuzeşti numai după norme, uitând de sentimente,de conştiinţă, poţi să te amăgeşti şi mai repede, fiindcă nu degeaba există concepţia de „dublă morală”, dar nu şi cea de „dublă conştiinţă”. Conştiinţa e una singură.

Vedem că adeseori purtarea smerită nu este suficientă: pentru a iubi trebuie să te maturizezi, iar pentru a te maturiza trebuie neapărat să înveţi să aranjezi şi să aperi spaţiul personalităţii tale în spaţiul înconjurător, în relaţiile cu ceilalţi oameni. Iar acesta este o osteneală migăloasă pe care ti-o dai cu tine însuti si cu ceilalţi. Trebuie să te întelegi pe tine însuţi şi să înveţi să-ţi pui limite ţie însuţi şi să le pui limite şi celorlalţi, inclusiv celor mai apropiaţi oameni, să înţelegi care lucru este corect şi care este inacceptabil, şi să ştii să-i spui, atunci când este necesar, celuilalt: „Cu mine nu trebuie să vorbeşti aşa, nu pot suporta să vorbeşti aşa cu mine, asta nu-i corect, nu e omeneşte!”

Ştiu o tânără care a trăit un roman ce a pustiit-o. Il iubea foarte tare pe bărbatul respectiv, şi uite că el s-a dovedit incapabil să ia cea mai importantă hotărâre din viaţa sa.

Chiar plângând şi tânguindu-se atunci când a pierdut-o, el nu a fost în stare să ia hotărârea de a fi cu ea. Iată cât de paradoxală e uneori structura oamenilor contemporani. Frica de apropiere este proprie foarte multora dintre noi. Oamenii tind spre apropiere şi totodată se tem de ea, iar apropierea este silită să se despartă de noi. M-a zguduit atunci capacitatea ei de a veni şi de a-i spune liniştită iubitului său ce a făcut cu ea, cât îi e de greu, de ce este pentru ea atât de cumplit că nu mai poate continua - şi asta fără reproşuri, fără ranchiună; de a-i spune pur şi simplu prin ce a trecut ea, pentru ca el să ştie. Ea a făcut asta cu un sentiment cât se poate de înalt al propriei demnităţi omeneşti. Şi, lucru uimitor, după aceea a învăţat să vorbească despre sentimentele sale. S-a schimbat fantastic. A devenit alt om. S-a dovedit capabilă să trăiască în conglă- suire cu propria inimă, să o asculte şi să deosebească falsul de autentic.

Dacă n-am învăţat încă să iubim, ne aşteaptă durerea pierderii, trădării, înstrăinării - şi dacă această durere vine, înseamnă că poţi să o depăşeşti, să devii matur şi să înveţi să iubeşti.

Dragostea adevărată, Editura Sofia, București, 2012, p. 114-116


Articole Asemănătoare
3642

Dragostea adevărată va veni într-un singur caz: dacă vei putea să te maturizezi

Pentru a deveni matur, fiecare dintre noi trebuie să depună efort pentru a se schimba: să depună efort împreună cu ceilalți oameni, și cu cei apropiați, și cu cei depărtați, și acasă, și cu vecinii, și la muncă, și în tramvai, și pe stradă. Este vorba de un efort zilnic de modelare a propriei personalități, a […]

    Articole postate de același autor
    2363

    Prot. Sveatoslav Ungurean: ”Este o mare binecuvântare să avem capele pe lângă instituțiile medicale”

    La 11 aprilie am vizitat capela cu hramul ”Sf. Pantelimon” din incinta Spitalului raional Râșcani. Acum șapte ani cu greu s-a aprobat deschiderea acestui sfânt locaș într-un bloc în care se tratau cei cu boli cardiace. Părintele Sveatoslav Ungurean deservește spiritual această capelă, iar de rând cu această ascultare de ani buni e protopopul circumscriției […]