E iarnă grea în pădurea Sihlei, şi două suflete, o studentă şi o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deşi ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede.
Se înşelaseră. Poteca pieptişă le storsese de vlagă şi, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu ştia nimeni de ele şi deznădejdea prindea să-şi facă loc în suflet. Rătăceau printre hăţişuri şi steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de la Sihla.
Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-şi tragă sufletul, zăpada care curgea de sus le îngropa. Târziu, pe la ora nouă, când aproape îşi pierduseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei maşini care se înţepenise în drumul spre schit. În ea, doi soţi cu doi copii îngheţaţi. Au pornit împreună la drum şi, înainte de miezul nopţii, au intrat în holul unde aşteptau pelerinii ce doreau să se spovedească la părintele Paisie. Erau frânte.
Deodată, uşa s-a deschis şi bătrânul duhovnic a ieşit întrebând: „Copchilele şelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunseseră, şi încă tefere şi nevătămate, i-au răspuns credincioşii. „Măiculiţa Domnului bună!”. Părintele Paisie le-a îmbrăţişat şi, cu duioşie, şi-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le „văzuse” şi le ocrotise cu ruga sa aprinsă.
sursa formula-as.ro
