Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni‑l dă Domnul Hristos, Care ne‑a dat Tainele. El n‑a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gândiţi‑vă de pildă că doi dintre cei care s‑au împărtăşit la Cina cea de Taină cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au făcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L‑a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu‑L cunoaşte. Domnul Hristos, când le‑a dat Tainele acestea, n‑a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne‑a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor.
E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici… Gândiţi‑vă de exemplu când avem în faţă un copil, ori ne aplecăm la el, ne facem mici ca el, ori îl ridicăm în braţe. Astfel şi Dumnezeu ne‑a dat Sfintele Taine pentru că ne iubeşte şi vrea să ne fericească. Nu vrea să ne osândească.
Dar ele ne pot fi şi spre osândă atunci când vrem să rămânem nevrednici, când le primim ca să ne fălim, când vrem să facem lucruri care nu ţin de ele. Dar când îţi recunoşti nevrednicia şi când spui: „dintre păcătoşi cel dintâi sunt eu” şi te duci totuşi să te împărtăşeşti, te împărtăşeşti ca să nu mai fii cel dintâi dintre păcătoşi sau să nu mai fii păcătos. Sfânta Împărtăşanie să aibă putere atât de mare încât să se vadă puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia noastră.
Atunci când fiul risipitor s‑a întors acasă şi tatăl l‑a primit făcându‑i ospăţ, dacă el zicea că este nevrednic, toată veselia aceea n‑ar mai fi avut nici un rost. Or el s‑a încadrat dintr‑odată în veselia pe care a făcut‑o tatăl său. Aşa este şi cu împărtăşirea…
Eu sunt pentru împărtăşire deasă, nu pentru împărtăşire o dată pe an. Eu nici nu cred în credinţa aceluia care se împărtăşeşte o dată pe an. De ce, dacă ai posibilitatea să te împărtăşeşti des, să te împărtăşeşti rar? Zice cineva: pentru păcatele mele. Să nu vă închipuiţi că cei care se împărtăşesc rar se împărtăşesc mai bine decât cei care se împărtăşesc des, pentru că nu stau tot timpul să se pregătească. Tot înainte de împărtăşire se pregătesc şi ei. Şi atunci ce rost are să laşi să treacă pe lângă tine? Adică Domnul Hristos vrea să‑ţi dea şi tu nu vrei. Sfânta noastă Biserică de aceea face Liturghie, ca să se împărtăşească credincioşii. Nu ca să se împărtăşească numai preoţii, iar credincioşii să se împărtăşească în Postul Paştelui, de pildă.
Dar eu nici nu trag de oameni să se împărtăşească des, pentru că nu‑i pot convinge să se spovedească des. Dacă oamenii sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu, eu nu pot să‑i înghesui la acestea, până când nu ajung ei să dorească. Dar cine ajunge să dorească, acela să nu aibă ezitări că, vai de mine, n‑au trecut şase săptămâni. E mai pregătit după şase săptămâni? Nu‑i mai pregătit decât dacă s‑ar împărtăşi a doua sau a treia zi sau peste o săptămână.
Oamenii care au îngăduinţă de la duhovnic s‑ar putea împărtăşi la fiecare Sfântă Liturghie. E adevărat că aceasta depinde foarte mult şi de duhovnic, dar să ştiţi că şi duhovnicii sunt cu gânduri felurite. Sunt unii care nu te lasă să te împărtăşeşti. Eu nu ştiu cum vin ei la împărtăşire dacă pe credincioşi nu îi lasă. Să ne silim cu toţii să înţelegem lucrurile acestea la măsurile la care le putem înţelege. Să ne depăşim şi în înţelegerea valorii acestor Daruri prin care ne unim cu Domnul Hristos, prin care vine în noi, Se alcătuieşte în inimile noastre, devenindu‑ne mai intim decât ne suntem noi înşine.
Sursa: Arhimandrit Teofil Părâian, Veniţi de luaţi bucurie, Ediția 2, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2007