De fiecare dată când ne apropiem de scaunul spovedaniei ne promitem că iată acum totul se va schimba, că curâţindu-ne sufletul prin această taină, începem o nouă viaţă. Înţelegm, cunoaştem şi ştim că deja e şi timpul pentru aceste schimbări. De parcă ştim şi cum să o facem, dar cum totuşi să ne şi impunem?
Căci de la acest „a cunoaşte” şi până la schimbări adevărate e o cale lungă. Atunci cum să schimbăm starea lucrurilor?
Cum să te smereşti, dacă eşti mândru? Cum să te impui să păstrezi tăcerea, atunci când simţi că eşti gata să-i ripostezi cuiva? Sau dimpotrivă cum să te impui să vorbeşti, atunci când eşti copleșit de laşitate, frică, deşi conștiința îţi şopteşte insistent : „ar trebui să te implici!”?
Voinţa de parcă e paralizată, nu ai nici o putere, de parcă ai fi paraliticul evanghelic relaxat, doar că nu te duc prietenii pe braţe, nu desfac acoperișul şi nu te pun la picioarele picioarele Mântuitorului, pentru vindecarea ta. Cum să faci totuşi? Nimeni altcineva nu va putea face următorul pas pentru tine, şi nu va putea lua o decizie în locul tău.
Ţin minte că citind relatările despre viaţă celor care au fost deportaţi , chinuiţi, schingiuniţi impuşi la o viaţă insuportabilă – mă întrebam: «Dar cum ei rezistau, cum începeau o nouă zi din viaţă cunoscând că nimic în afară de durere şi suferinţă ea nu le va aduce. Cum continuau viaţa şi atunci când cei cu care erau alături în acest calvar se stingeau din viaţă şi îşi dădeau seama că un alt sfârşit nu-i aşteaptă nici pe ei. Totuşi se ridicau şi mergeau mai departe.
În cele mai grele momente omul nu doar reuşeşte să se ridice şi să nu cedeze, dar de parcă şi ar căpăta forţe suplimentare. Şi dacă în lupta sa pentru viaţă, sau chiar supravieţuire omul se poate ridica şi lupta, atunci desigur că o poate face şi în viaţa duhovnicească. Unde lupta deşi e grea, omul poate foarte multe. Omul se poate impune şi se scoate pe sine din mocirla în care zace.
Nu e neapărat să se înceapă cu fapte mari şi măreţe. Toate se pot începe şi de la cele mici.
Dimineață ne trezeşte sunetul deşteptătorului şi deşi cu disperare nu dorim să ne trezim , ba chiar din contra ne-am înveli cu o pătură și am privi în continuare visele mai plăcute decât realitatea de zi cu zi, știm că într-o oră trebuie să fim la locul de muncă și nu avem altă oportunitate. Și atunci fără tragere de inimă, cu greu, dar ne ridicăm, ne spălăm, ne rugăm, luăm micul dejun și ne îndreptăm către serviciu. Şi doar ne reuşeşte. O mică biruinţă zilnică …
Iată şi în viaţa duhovnicească ar trebui să implimentăm acest „mecanism” : înţelegerea şi conştientizarea lipsei de opțiuni. Altfel nu se poate, căci de nu mă voi schimba, sufletul meu nu va avea o altă şansă de salvare, pentru aceasta are doar viaţa de acum. Şi punând la bază acest gând, acest „mecanism ”, toate ne reuşesc. Chiar şi ceea, ce părea absolut imposibil.
Voinţa trebuie întărită, de altfel lupta noastră nu e prea posibilă. Cu toţii cunoaştem cazurile când după accidente grave oamenii care au fost imobilizaţi în scaunul de rotile au reuşit nu doar să se ridice, dar şi să ducă o viaţă normală. Cum le-a reuşit?. Prin efort zilnic, prin impunere de a încerca să facă iniţial şi cele mai mici mişcări, uneori la nivel de gând, ca mai apoi câte puţin să simtă şi prima mişcare. Astfel şi-au redobândit de la boală o nouă viaţă.
Aşa putem salva şi sufletul din paralizia în care se află, impunându-te să faci lucrurile care nu vreai şi refuzând lucrurile care nu îţi sunt necesare, astfel antrenându-ţi voinţa. Şi nici un moment când nu am cedat în faţa propriilor slăbiciuni nu va trece în zădar. Iar mai apoi chiar Dumnezeu văzându-ne străduinţa, o va binecuvânta. Şi atunci nu ne va mai apărea întrebarea cum să ne schimbăm, însăşi experienţa vieţii ne va răspunde.
Natalia Lozan